Calendar
Aug 2017
DLMaMiJVS
  1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
Maxime
  • "Cei care au privilegiul de a şti, au datoria de a acţiona".
    (Albert Einstein)

  • "Tot ce-i trebuie răului ca să reuşească este ca oamenii buni să nu facă nimic".
    (Edmund Burke)

  • "Rugăciunile încep să fie ascultate atunci când vocea care le rosteşte a pierdut puterea de a răni".

  • "Viaţa nu se măsoară cu numărul de respiraţii pe care le aveţi, ci în momente care îţi taie răsuflarea".
    (Rainer Maria Rilke)

  • Ai răbdare cu toate cele nerezolvate din inima ta Şi încearcă să iubeşti înseşi întrebările ... Nu căuta răspunsurile, ce nu ţi-ar putea fi oferite acum, pentru că n-ai putea să le trăieşti [oricum]. Ideea este, să trăieşti totul. Trăieşte întrebările acum. Poate ulterior, într-o zi departe în viitor, treptat, fără chiar să-ţi dai seama, tu îţi vei trăi drumul către răspuns.

  

Preotul Ioan Sabău – (1914 – 2008) apărător şi mărturisitor al dreptei credinţ

 

Amintirile pioase ale Părintelui Vicar Ionel Popescu, ne fac să ne gândim că mulți dintre noi am avut șansa să cunoaștem în viață oameni de înaltă ținută morală, trăitori de Dumnezeu, ce e bine să facă parte dintr-un Panteon al Neamului Nostru!

Pe vrednicul de cinstire şi de pomenire, preotul Ioan Sabău, l-am cunoscut în primăvara anului 1984, când am fost invitat, de un prieten, la parastasul de şase săptămâni pentru tatăl său, oficiat în parohia Bobâlna (lângă oraşul Simeria), unde păstorea părintele. Mărturisesc, de la bun început, că întâlnirea mea de tânăr diacon (aveam doar un an şi 2 luni de la hirotonie) cu deja septuagenarul „duhovnic al Ardealului” – cum pe bună dreptate a fost numit – constituie un moment providenţial, încărcat de impresii din cele mai frumoase şi mai pline de învăţături folositoare de suflet.

Aflând că sunt profesor la Seminarul teologic din Caransebeş, faţă de care nutrea simţăminte sincere de admiraţie şi de preţuire, mai ales că în vremea studiilor mele seminariale predase acolo bunul său prieten şi coleg de doctorat la Bucureşti, preotul Ioan Teodorovici, părintele Ioan Sabău m-a rugat să adresez, la momentul pricesnei, un cuvânt de învăţătură credincioşilor prezenţi în număr destul de mare la biserică.

Neştiind că am în faţa mea pe unul dintre cei mai documentaţi, apreciaţi şi ascultaţi predicatori ai Ardealului, preot „cu carte şi cu har”, am acceptat, cu bucurie, invitaţia de a predica şi, după încheierea predicii, am avut convingerea că am reuşit să captez atenţia credincioşilor.

La finalul Sfintei Liturghii şi a Parastasului a vorbit, însă, preotul paroh Ioan Sabău şi, în acel moment, am avut o revelaţie. Credeam că mă aflu în catedrala mitropolitană din Sibiu, iar de la amvon predică preotul profesor Teodor Bodogae, sau mi se părea că sunt în faţa amvonului catedralei episcopale sfântul Gheorghe din Caransebeş, ascultându-l pe blândul ieromonah şi profesor Paulin Leca. Părintele Ioan Sabău se transformase, parcă, într-un arhanghel, avea o forţă în cuvânt şi o putere de a convinge, de a impresiona şi de a ajunge la sufletul ascultătorilor cum doar puţini dintre preoţii ascultaţi de mine până în acel moment avuseseră.

Stând lângă dânsul, observam cu atenţie trăirile ce le avea, lacrimile care i se prelingeau din când în când pe faţă, eram uimit de uşurinţa cu care cita, din memorie, versetele şi învăţăturile cele mai potrivite, atât din Biblie, cât şi din Sfinţii Părinţi, pentru a-şi argumenta predica revărsată peste credincioşii care-l ascultau încremeniţi şi încântaţi, bucuroşi şi înlăcrimaţi. Ceea ce încercasem eu a transmite mi se părea acum lipsit de importanţă, ba chiar mă gândeam ce bine ar fi dacă aş putea să mă ascund după strana din stânga mea, ruşinat de faptul că îndrăznisem a vorbi în faţa unui preot cu o statură intelectuală şi duhovnicească atât de copleşitoare.

La masa de pomană şi după aceea, la casa parohială, unde doamna preoteasă ne-a primit ca pe nişte oaspeţi de seamă, aveam să aflăm, din spusele dumnealor, câte ceva despre vremurile grele şi zbuciumate prin care au trecut împreună.

Din acel moment, am ţinut mereu legătura cu vrednicul preot Ioan Sabău, prin prietenul care ne invitase la Bobâlna şi prin corespondenţă (din păcate, mutându-ne de şase ori, unele scrisori de la dânsul, ca şi alte documente, s-au pierdut).

Peste un an am revenit la Bobâlna, tot cu ocazia amintitului parastas, însă de data aceasta eram hirotonit preot. Bănuind că părintele îmi va oferi posibilitatea de a predica, m-am pregătit cum am ştiut eu mai bine şi, mai ales, m-am străduit să încălzesc în sufletul meu învăţăturile adresate credincioşilor. Lecţia predată de preotul Ioan Sabău cu un an în urmă şi împrospătată din nou anul următor, mi-a rămas pentru totdeauna în memorie şi în suflet şi mi-a fost de mare folos în toată misiunea mea de slujitor al altarului străbun.

Din 1985 încoace, am avut mai multe întâlniri cu părintele Ioan de la Bobâlna şi Tatăl ceresc m-a învrednicit să slujesc alături de dânsul la mănăstirea Prislop (avea pilduitoare evlavie faţă de părintele Arsenie Boca pe care-l cunoscuse la mănăstirea Sâmbăta de Sus şi pe care îl cita adeseori), la schitul de la Ghelar, invitaţi de maica Haritina, pentru a participa la sărbătoarea închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, hramul bisericii vechi de acolo, şi chiar în parohia încredinţată mie spre păstorire, Timişoara Iosefin, unde părintele a avut bunăvoinţa de a sluji în data de 10 decembrie 2006 şi de a semăna cuvântul lui Dumnezeu în inima bunilor noştri credincioşi. (Văzând mulţimea credincioşilor prezenţi la sfânta Liturghie, părintele a exclamat: „ce voi vorbi eu la atâţia oameni, eu sunt un moş neputincios”.

Cuvântul său înălţător, cu vădite accente de patriotism luminat, i-a impresionat însă până la lacrimi pe toţi cei de faţă.) S-a creat, astfel, între noi o legătură sufletească deosebită, axată pe încredere, sinceritate şi afecţiune, în urma căreia părintele m-a socotit vrednic să-mi împărtăşească încercările, ispitele şi necazurile avute în viaţă. Aşa am aflat că, după absolvirea cu rezultate foarte bune a Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, mitropolitul Nicolae Bălan dorea să-l trimită la studii în străinătate, însă dânsul a refuzat şi a solicitat ierarhului transilvan să-l numească în cea mai oropsită parohie a eparhiei.

Stăruinţa mitropolitului, care a contribuit la formarea multor teologi, deveniţi profesori de excepţie ai Şcolii teologice sibiene, nu a putut învinge hotărârea tânărului absolvent, acesta fiind numit pe postul vacant de preot paroh la parohia Ceru Băcăinţi, localitate străveche, dar extrem de izolată, situată în judeţul Alba, la poalele Munţilor Metaliferi.

Din povestirile părintelui am aflat despre viaţa grea a păstoriţilor săi, care trăiau din cultivarea pământului nu prea roditor şi din creşterea animalelor. Acolo s-a nevoit, „cu timp şi fără timp”, cu tânăra sa preoteasă, Alexandra, licenţiată în Limba franceză la Cernăuţi, iarna, când omătul era foarte mare, accesul din şi spre localitate fiind posibil numai cu boii.

Condiţiile vitrege în care au trăit şi faptul că de mulţi ani parohia nu mai avusese preot, nu i-au împiedicat să desfăşoare o activitate pastoral-misionară şi culturală de excepţie, sătenii fiind convinşi să se cunune, să-şi trăiască viaţa după preceptele evanghelice şi să-şi trimită copiii la şcoală.

După aproape doi ani de nevoinţe la Ceru Băcăinţi, a fost transferat la parohia hunedoreană Rengheţ, „cu misiunea de a-i aduce în biserică pe toţi concubinii din această comunitate” (Adrian Nicolae Petcu, Părintele Sabău sub persecuţia ateistă, în ziarul „Lumina”, Bucureşti, nr.77 (3074) anul VI, vineri, 3 aprilie 2015, p.6)

În anii tinereţii, familia preotului Ioan Sabău a trecut şi printr-o grea încercare, doamna preoteasă confruntându-se cu probleme grave de sănătate, care au necesitat internarea sa la Cluj. Părintele Ioan îşi aducea aminte, cu lacrimi în ochi, că, în urma investigaţiilor efectuate, medicii au decis să intervină chirurgical. Situaţia s-a complicat, însă, după primirea rezultatului de la analizele medicale, când au ieşit la iveală şi alte complicaţii de natură a pune în pericol viaţa doamnei preotese.

Preotul Ioan Sabău a fost chemat de profesorul dr. Ion Chiricuţă, directorul Institutului de Oncologie, fiul preotului Toma Chiricuţă, care i-a adus la cunoştinţă că trebuie să semneze că este de acord cu efectuarea operaţiei, întrucât există riscuri majore de a-şi pierde soţia. Părintele nu a ezitat nici o clipă, a semnat documentele medicale şi, foarte hotărât, i-a spus cunoscutului chirurg să o opereze, dar să-i comunice ziua şi ora la care va avea loc intervenţia chirurgicală.

Potrivit propriei mărturii, părintele s-a pregătit din timp, cu post şi rugăciune, pentru ziua programată. Totodată, a vorbit cu preoţii din protopopiatul Orăştie şi cu foştii colegi din jurul Bucureştiului, să oficieze, în ziua respectivă, 40 de sfinte Liturghii şi 40 de sfinte Masluri, pentru doamna preoteasă şi pentru medicii care o operau. Astfel, prin puterea lui Dumnezeu şi datorită priceperii medicilor, preoteasa a fost salvată şi a trăit până la venerabila vârstă de 90 de ani.

Familist model, duhovnic redutabil, predicator înflăcărat şi slujitor devotat misiunii preoţeşti, părintele Ioan Sabău era căutat, pentru spovedanie şi alinarea nevoilor sufleteşti, nu numai de către credincioşii pe care i-a păstorit la Ceru Băcăinţi, Rengheţ, la Vinerea Cugirului, unde a ridicat o biserică asemenea unei catedrale, prima construită în timpul regimului comunist, deşi i s-au pus nenumărate piedici, apoi la Bobâlna, ci şi de alţi credincioşi veniţi din parohiile învecinate, din Orăştie, Alba Iulia, Deva şi Cluj-Napoca, între care s-au aflat şi intelectuali de marcă ai Ardealului: profesori universitari, medici renumiţi, ingineri, scriitori, profesori de filozofie ş.a.

Cuvântul cald şi hotărât, intransigenţa faţă de păcat şi dragostea faţă de păcătoşi, sfaturile folositoare de suflet, experienţa duhovnicească şi bagajul cultural de excepţie, părintele fiind cititor pasionat, permanent în căutare de noutăţi şi de informaţii necesare misiunii preoţeşti, l-au făcut cunoscut cu supranumele de „duhovnicul Ardealului”.

Una din preocupările pastorale majore ale preotului Ioan Sabău a fost aceea de a înălţa „căsătoria, aşa după cum spunea Părintele Arsenie Boca, la nivel de Taină” şi de a reintroduce în parohie „sfinţenia vieţii familiale” (Despre familia creştină, cuvânt ţinut de Părintele Ioan Sabău la Deva, în seara zilei de 20 octombrie 2005, în „Învierea”, Timişoara, nr.20/15 octombrie 2011, p.3, suplimentul „Stânca vieţii” al „Oastei Domnului”). Astfel, la parohia Vinerea, părintele a refuzat să oficieze slujba Cununiei sâmbătă seara, deşi a fost aspru criticat şi batjocorit. „Măi, oameni buni, spunea el, satul nostru e mic. Toată lumea e la ospăţ, tot satul e participant la nuntă. Gândiţi-vă că, în cazul acesta, noi trebuie să încuiem biserica duminica. Nu mai vine nimeni …”. Cu puterea de convingere care-l caracteriza, preotul Ioan Sabău le-a explicat păstoriţilor că „duminica e o zi specială pentru noi. Sâmbăta e pentru morţi. Oare cum Îl rugăm noi pe Dumnezeu să ne dea binecuvântare în căsătorie, când noi facem astfel de lucruri?” (Idem).

Râvna sa întru îndeplinirea misiunii pastorale, curajul de a-L mărturisi pe Hristos, condamnarea fermă a concubinajului regelui Carol al II-lea, apropierea de mişcarea „Oastea Domnului” şi simpatia faţă de Mişcarea legionară, acuzaţia că i-ar fi ajutat pe luptătorii anticomunişti din munţi şi că „prin predică instigă credincioşii împotriva regimului” (comunist, n.n.) (Adrian Nicolae Petcu, Părintele Ioan Sabău sub persecuţia ateistă II, în ziarul „Lumina”, Ed. De Banat, Bucureşti, luni, 6 aprilie 2015, nr.79 (3076), Anul VI, p.7) i-au adus peste treisprezece ani de închisoare la Deva, Gherla, Aiud, în lagărul de Haţeg şi respectiv, Calafat. În detenţie a cunoscut intelectuali de marcă ai României, între care s-a apropiat de preotul profesor Dumitru Stăniloae şi de Nichifor Crainic. Referindu-se la acele suferinţe, părintele obişnuia să spună că „nu pe noi ne-au închis, pentru că eram oameni neînsemnaţi, ci pe Hristos!”.

La 1 august 1964 a fost eliberat de la Aiud, însă a continuat să fie urmărit îndeaproape de organele Securităţii, de împuternicitul Departamentului Cultelor pentru judeţul Hunedoara, nu puţini fiind şi informatorii care-l spionau (Idem).

Părintele nu s-a lăsat intimidat şi, după cum iarăşi mi-a mărturisit, a continuat, cu aceeaşi dăruire, slujirea preoţească, inclusiv prin oficierea a 40 de sfinte Liturghii. Pentru a nu atrage atenţia celor care-l urmăreau, prefera să slujească, peste săptămână, singur, în biserica de „pe vale”, ridicată în anul 1828, pe locul unei bisericuţe de lemn (Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, Ed. Eftimie Murgu, Reşiţa, 2011, p.261), pomenindu-i „pe toţi cei ce i-au poruncit lui, nevrednicul, să se roage pentru dânşii”.

Multe lacrimi a vărsat părintele Ioan, neştiut de nimeni, în acea biserică modestă din liniştea şi frumuseţea negrăită a văii Bobâlnei şi multe rugăciuni înălţate acolo au fost de folos credincioşilor care, de mulţi ani, nu mai aveau nădejde decât în Dumnezeu.

Înzestrat cu mulţi talanţi de către bunul Dumnezeu, preotul Ioan Sabău ar fi putut sluji în orice biserică de oraş, în orice catedrală eparhială, aşa după cum ar fi putut fi, la fel de bine, un strălucit profesor de Teologie. Pregătirea prin lectură permanentă, studiile temeinice, strădania de a-şi procura noile apariţii editoriale din toate domeniile: teologic, ştiinţific, cultural etc., apropierea de intelectuali şi de tineri, articolele publicate, conferinţele susţinute, predicile înflăcărate şi electrizante, punctate adeseori cu alese istorisiri din trecutul zbuciumat al neamului nostru românesc, l-ar fi îndreptăţit să fie promovat şi apreciat aşa cum se cuvine.

Vremurile grele şi oamenii supuşi lor, l-au împiedicat să-şi reverse cunoştinţele, priceperea şi harul primit de la Dumnezeu şi peste alţi credincioşi doritori de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi de mântuire.

Dragostea de carte a „patriarhului hunedorenilor”, cum a mai fost numit preotul Ioan Sabău, transpare şi din conţinutul corespondenţei noastre. De pildă, în scrisoarea trimisă de la Bobâlna, la 01 iunie 1984, părintele îşi exprima bucuria pentru primirea cărţilor „Urmarea lui Hristos”, şi „Temeiurile învăţăturii ortodoxe”, tipărite de Arhiepiscopia Timişoarei.

Cu privire la autorul celei din urmă, mitropolitul Nicolae, părintele scria: „Mare cărturar, Dumnezeu să-l ţie! Parcă, în intimitatea mea doresc să ni se prelungească vacanţa Aradului (eparhia devenise vacantă după decesul episcopului Visarion Aştileanu n.n), să ne mai gireze câtăva vreme. (N-aş vrea să mă audă candidaţii la văduvita noastră eparhie, că le prelungesc emoţia. De altfel, nu-i cunosc şi, cu atât mai puţin ei pe mine, nota părintele cu umorul caracteristic, deoarece în această problemă n-am nici măcar frământarea „cetăţeanului” lui Caragiale: …”Eu cu cine votez?”). În continuare, mă ruga să-i trimit şi cartea mitropolitului Antonie Plămădeală, „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă”, şi încheia exprimându-şi dorinţa de a-l reîntâlni pe fostul său coleg şi prieten, preotul Ioan Teodorovici din Caransebeş.

Într-o altă scrisoare, datată la 01 iunie 1988, preotul Sabău face referire la gândurile trimise de mine cu privire la tinerii seminarişti şi la pregătirea lor pentru misiunea preoţească. Părintele, cu experienţa pastorală bogată dobândită într-o viaţă de preoţie scrie: „Mă bucură propunerea ce faci, vreau totuşi să-ţi reamintesc o zicală din bătrâni: „Copiii şi bătrânii nu samănă azi cu ceea ce a fost ieri”. Proverbul vrea a ne da de înţeles că urcuşul la copii, precum şi coborâşul la bătrâni este vertiginos, nu-i mai poţi recunoaşte de la o zi la alta”. În încheiere, părintele mă ruga să-i fac „bucuria unei revederi”, cea mai potrivită zi pentru întâlnirea noastră fiind vinerea, <>.

Cea de-a treia scrisoare şi ultima păstrată de la acest „predicator al Ardealului”, nedatată, dar expediată tot în anul 1988, se referă la aceeaşi pasiune a sa pentru cărţi. „Sunt nevoit să te deranjez din nou”, scria părintele. „Numai prin Sfinţia Ta mai prind şi eu câte o carte. În rândurile clerului acum sunt cel mai bătrân, ba chiar unicul. Toţi preoţii protopopiatului sunt tineri şi mă văd aşa de stingher într-un colţ al patului – complet depăşit şi demodat – (aşa era preotul Ioan Sabău: smerit şi modest), în toate problemele pastorale. Am semnalat apariţia în editura Mitropolia Banatului a cărţii părintelui profesor Ioan Gh. Coman: „Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică” (Timişoara, 1988) […] Te rog să mă ierţi că iarăşi te îngreunez cu această sarcină. Dacă o poţi obţine, să mi-o trimiţi cu ramburs. Am auzit că va apărea şi volumul II din „Convorbiri duhovniceşti” (a părintelui Ioanichie Bălan, n.n.), poate pe la centru sosesc mai multe exemplare”.

Părintele, deşi trăia retras, era la curent nu numai cu ceea ce se tipărea în ţară, ci şi cu ceea ce apărea în străinătate. De pildă, în scrisoarea citată, mai scria: „Peste ocean a apărut încă o scriere a Pr. Dumitru Bodale, de cumva îi afli adresa – sau poate ai prins şi cartea. Mie mi-a fost coleg la Cernăuţi şi aş îndrăzni să i-o cer. În tinereţe a condus o publicaţie religioasă în Bucureşti. Avea un scris seducător.” În încheiere, părintele Ioan arată că primea ştiri şi din imediata apropiere. „Am aflat şi de impresia deosebită care ai lăsat-o la Deva predicând (am avut de la cine învăţa!) şi conducând concertul ce l-a dat Seminarul din Caransebeş” (La invitaţia protopopului Alexandru Hotăran, am efectuat o deplasare la Deva, împreună cu corul Seminarului teologic, dirijat de părintele profesor Nicolae Belean, am participat cu toţii la sfânta Liturghie în catedrala „Sfântul Nicolae” şi am predicat). „Te rog, iartă-mi îndrăzneala ca şi întortocheatul meu scris. Sunt bine întemeiat când zic că din colţul ascuns în care mă aflu, ar trebui să nu-mi mai semnalez prezenţa, dar ce să fac: „râvna casei Sale încă mă mistuie”. Îţi mulţumesc că m-ai răbdat citind cele scrise şi că poate îmi poţi potoli setea. Cu toată dragostea, Ion Sabău, Bobâlna”.

Extraordinar. Un preot de 74 de ani era însetat nu după apă, mâncare şi funcţii înalte, ci după „apa cea vie” şi lumina pe care le dobândim prin intermediul cărţilor ziditoare de suflet. Preoţii tineri şi tinerii, în general, mai însetează după asemenea valori spirituale, morale şi culturale?

Societatea în care trăim secularizată şi atât de tehnicizată, omniprezenţa atracţiilor de tot felul, consumismul exagerat, relativizarea valorilor şi degradarea tot mai accentuată a vieţii morale îngrijorează nu numai pe oamenii Bisericii, ci şi pe sociologi, pe analişti, pe toţi oamenii iubitori de spiritualitate şi de cultură. De aceea, figura luminoasă a unor slujitori ai Bisericii, cum a fost preotul Ioan Sabău, constituie un exemplu strălucit de dăruire, cu trup şi suflet, pentru apărarea şi promovarea valorilor autentice ale spiritualităţii noastre creştin-ortodoxe şi naţionale, de slujire jertfelnică la altarul Bisericii, de activitate pastorală rodnică, datorită căreia flacăra nestinsă a credinţei noastre dreptmăritoare a fost păstrată şi în perioada comunistă-atee.

Pe lângă aceasta, se cuvine a aminti că părintele Ioan Sabău a ctitorit, cu multă trudă, în vremuri de amară prigoană comunistă, şapte biserici şi cinci case parohiale, fapt pentru care numele său se află înscris la loc de cinste, în pomelnicul vrednicilor „preoţi de mir adormiţi în Domnul”, cum spunea preotul profesor Niculae M. Popescu, „pe care Duhul Sfânt i-a pus să păstorească Biserica lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20, 28).

Preot dr. Ionel Popescu

        Adaugă comentariu


 
Categorii
Starea vremii
Statistici
Sunteti al vizitator