Calendar
Oct 2018
DLMaMiJVS
 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
Maxime
  • "Cei care au privilegiul de a şti, au datoria de a acţiona".
    (Albert Einstein)

  • "Tot ce-i trebuie răului ca să reuşească este ca oamenii buni să nu facă nimic".
    (Edmund Burke)

  • "Rugăciunile încep să fie ascultate atunci când vocea care le rosteşte a pierdut puterea de a răni".

  • "Viaţa nu se măsoară cu numărul de respiraţii pe care le aveţi, ci în momente care îţi taie răsuflarea".
    (Rainer Maria Rilke)

  • Ai răbdare cu toate cele nerezolvate din inima ta Şi încearcă să iubeşti înseşi întrebările ... Nu căuta răspunsurile, ce nu ţi-ar putea fi oferite acum, pentru că n-ai putea să le trăieşti [oricum]. Ideea este, să trăieşti totul. Trăieşte întrebările acum. Poate ulterior, într-o zi departe în viitor, treptat, fără chiar să-ţi dai seama, tu îţi vei trăi drumul către răspuns.

  

Un Neam nu poate uita, Ca să nu fie uitat

 

„Pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsit de viaţă şi voinţă
Când nu s-ascundea nimica,
deşi tot era ascuns
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.”

Ce fiinţă trăitoare pe pământ poate să surprindă şi să aibă revelaţia perioadei de Meditaţie Divină a Tatălui Ceresc, perioada anterioară Facerii şi Creaţiei? Este Eminescu. El este acela, din Neamul nostru, care a avut porţile cereşti deschise, să vadă până în Sânul Domnului.

Moise, dezlegat de Elohim, a lăsat sensuri despre Zilele Creaţiei,

Sfântului Ioan Evanghelistul, cu ochii şi inima deschise de Domnul, i s-a arătat cum era la început de Facere, când era Cuvânt şi Lumină, era însuşi Dumnezeu.

Despre Sfântul Prooroc Moise şi Sfântul Ioan Evanghelistul s-au scris şi se vor mai scrie şi spune multe, au un loc bine definit şi înscris în evoluţia umană planetară. Lumea creştină şi i-a însuşit ca repere şi idealuri şi, astfel memorându-le scrisul, noi i-am trecut în calendare şi le-am surprins chipul în icoane, apoi i-am rugat să fie mijlocitori către Domnul şi să ne trimită minuni.

Şi astăzi şi mâine, acestea se vor revărsa peste fiinţa umană dornică de Viaţă şi Adevăr, călăuzite de marile spirite venite din luminătorii cerului.

Cu toate acestea, noi şi Neamul nostru am pierdut undeva profunzimea viziunii lui Eminescu sau nu am înţeles-o decât superficial sau de ce nu,…, nu ni l-am asumat în toată deplinătatea sa cerească şi pământească. Poate într-o zi lacrimile ne vor povesti de ce,…, numai cei ce conştientizează că marile Genii – spirite înalte venite la trup, au dăruit pentru generaţii întregi, dar au suferit enorm că nu au reuşit să-şi exprime întreaga fiinţă, din cauza constrâgerilor unei societăţi ce nici nu se putea ridica la nivelul înţelegerii lor, dar să le mai asigure şi un minim de confort sau un chip frumos de pereche, care să-i audă unui Eminescu şoaptele inimii, dobândite prin schimbul de lumini cu mulţi alţi Luceferi de pe Bolta Cerească.

Când s-au Făcut Cerul şi Pământul, Tatăl a pus Crucea pe mijlocul lor, să le dea Echilibru şi Stabilitate şi să înscrie astfel Armonia Sa în Ele. Dar un şarpe venit din veşnicie s-a încolăcit pe braţele Acesteia şi a târât-o în hăuri negre, torturând cu ea suflete şi trupuri şi umplând-o de sânge devenit deja vinovat. Şi aşa, Crucea Lumii a ieşit din Cer, lăsându-l fără Echilibru, şi s-a spart în cruci mai mici pentru popoare şi neamuri, pentru aşezări şi oameni, pentru părinţi şi copii. Cine să o mai ridice din ţărâna frământată cu sânge şi devenită noroi?

Un sacrificiu peste puterile fiinţei umane. El, Domnul Iisus Hristos, Fiu de Dumnezeu, a spălat-o cu sângele Său şi, Înălţându-se, a Înălţat-o şi pe ea din întuneric, punând-o la temelia Ierusalimului Ceresc, salvând sângele fiinţei umane cu sângele Său.

Dar Crucea Neamului cine şi-o asumă, să o înalţe spre stabilitatea noastră ca popor şi ţară şi armonia Neamului Nostru din lăcaşul lui Ceresc?

Numai spiritele înalte, care au viziunea locului unde trebuie dusă crucea, îşi pot asuma această misiune. Multe spirite au venit din ceruri pentru poporul nostru, dar nu le-am cunoscut şi nu le-am înţeles viziunea, pentru că nu se potrivea cu a noastră. Dar el, Eminescu, cel care a văzut Începuturile Începuturilor, a transformat şi ridicat spaţiul cultural al Neamului, transformându-l prin fotosinteza sufletului său în metafora frumosului, unde sufletele însetate îşi îmoaie buzele şi, nesătule fiind, vor căuta mereu Luceafărul pentru încă o rază de lumină.

Dar astăzi, ca şi ieri, Cerul României parcă nu-l mai are! Unde s-a dus?,…, spun lacrimile născute din conştiinţa celor nenăscuţi încă, dar care au nevoie să meargă mai departe.

Este undeva dincolo de Luceafăr, l-au pus ai lui pe cruce şi l-au trimis la alte popoare mai visătoare! - spune o voce. Dar de ce? Nu ştiu, ei încă nu au aflat, poate pentru că se ceartă şi astăzi între ei, ca şi atunci!...

Dar noi, noi cei ce ne-am trezit şi avem nevoie de el, noi ce facem? Noi îi vom purta portretul în buzunarul de la piept şi-i vom înălţa poeziile prin glas şi trăire.

Alţii, vom pensiona pe toţi cei ce l-au iubit în teatrele ce-i poartă numele, unii vom pune o taxă mare de timbru pe orice manual şcolar unde apare chipul său. Alţii, mai deştepţi în ale academiei, l-au stigmatizat în scrierile lor de noapte, printr-o critică încurcată.

Cei mai sensibili păstrează numai patefonul în care răsună o poveste despre Cătălin şi Cătălina, una despre Mircea fără Baiazid şi o alta despre o Românie fără viaţa în vecie. Atât merităm, atât putem primi, fiindcă suntem opaci, ochii noştri nu văd dincolo de plămădeala lui Eminescu, nu văd că el este un geniu de cristal prin care curg lumini cereşti.

De ce? - Pentru că noi suntem somnoroase păsărele, adormite în nefiinţă!

Şi eu aş vrea să dorm, dar dezlănţuiri de strigare din mine mă întreabă ce am făcut cu poezia? În sinceritatea-mi lăuntrică, vocea îmi spune că nu o am. Suflul poeziei a luat-o cu el, după ce hârtia pe care o aşternuse i-a fost imputată de vămi ale mai marilor vremii ca fiind a lor.

Vai, Tu Pământ, de ce îţi laşi oamenii să viseze poezie, muzică, artă, facere, creaţie! Că Ei aud şi vin, răspunde Pământul. Da,…, şi în loc să îi lăsăm să transforme visele în realitate, le-am luat vlaga, înfăşurându-ne cu ea, crezând că le-am luat virtutea şi i-am golit înainte ca sămânţa cerească a geniului să cadă într-un pământ bun!

Un popor dăinuie când chemarea lor vine prin vise ce trec prin porţile celeste şi primesc copii în coşuri cu nuiele împletite în virtuţi. Din ele se va ridica un Om de al lor sau un Necunoscut, ce le cunoaşte suferinţa dar şi obedienţa, strădania dar şi lenea, năzuinţa dar şi neputinţa. Bătrânii înţelepţi strigă şi-L arată pe Cel Înalt, spre a fi văzut măcar acum.

Dar cei rămaşi se învârtoşează în ei şi refuză un dar ce l-ar putea avea. Omul, Străinul venit, vrea să lase moştenire un nou orizont existenţial. Dar ochii nu văd, sunt prea plini de smogul fumurilor personale, lăsându-l fără Calea Cerească pe un Eminescu şi pe un alt Om, ţinându-I prizonieri în neamintire.

Iar El, Eminescu, ca să ne amintească că a văzut Începuturile, înainte să se nască din Tatăl, ne-a mai lăsat o Scrisoare I: - "Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? / N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă". Şi copleşit de tristeţe, pe O Cruce a Neamului, nevăzută de aceştia, îşi şoptea sieşi: „Când sorii se sting şi când stelele pică / Îmi vine să cred că toate-s nimică”.

Ce am făcut cu Voi, cu Tine?! Vă rog iertaţi-ne! Vă promitem că nu vom mai acoperi cu neputinţele noastre Luceafărul de dimineaţă, vă vom culege înţelepciunea ca pe o azimă şi ne vom hrăni cu ea până vom deveni fii ai Soarelui nostru şi vom trimite şi noi, la rândul nostru, peste cei ce aşteaptă din neam, razele Vieţii, Căldurii şi Iubirii pentru deceniile şi secolele ce vor urma.

Dar vreme trece vreme vine, şi noi rămânem cu întrebarea: va veni din nou un Eminescu la noi? Ceva îmi umple sufletul de Speranţă! Da, va veni,…! Şi până atunci voi citi mereu:

        Rugăciunea unui dac
                      de Mihai Eminescu

        Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
        Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
        Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
        Căci unul erau toate şi totul era una;
        Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
        Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
        Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
        Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?
       
        El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
        Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
        El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
        El este-al omenirei izvor de mântuire:
        Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
        El este moartea morţii şi învierea vieţii!
       
        Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
        Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
        În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
        Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
        Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
        Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
       
        ……………………………………………………………………….


                                           Dr. ing. Dună Ştefan,
                                           Timişoara, 2010

        Adaugă comentariu


 
Categorii
Starea vremii
Statistici
Sunteti al vizitator