Calendar
Mar 2024
DLMaMiJVS
     1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
Maxime
  • "Cei care au privilegiul de a şti, au datoria de a acţiona".
    (Albert Einstein)

  • "Tot ce-i trebuie răului ca să reuşească este ca oamenii buni să nu facă nimic".
    (Edmund Burke)

  • "Rugăciunile încep să fie ascultate atunci când vocea care le rosteşte a pierdut puterea de a răni".

  • "Viaţa nu se măsoară cu numărul de respiraţii pe care le aveţi, ci în momente care îţi taie răsuflarea".
    (Rainer Maria Rilke)

  • Ai răbdare cu toate cele nerezolvate din inima ta Şi încearcă să iubeşti înseşi întrebările ... Nu căuta răspunsurile, ce nu ţi-ar putea fi oferite acum, pentru că n-ai putea să le trăieşti [oricum]. Ideea este, să trăieşti totul. Trăieşte întrebările acum. Poate ulterior, într-o zi departe în viitor, treptat, fără chiar să-ţi dai seama, tu îţi vei trăi drumul către răspuns.

  

Practica necreştină a incinerării morţilor

 

Sfântul Sinod al Bisericii noastre, prin hotărârea nr.4529/19 iulie 2012, a adoptat câteva măsuri clare şi ferme faţă de practica necreştină a incinerării morţilor, îngăduită de către unele confesiuni, culte şi denominaţiuni creştine din Occident şi Statele Unite ale Americii. Hotărârea la care facem referire subliniază învăţătura Bisericii noastre dreptmăritoare despre trup şi datoriile faţă de el, aşa cum a fost exprimată şi în hotărârile sinodale din anii 1929 şi 1933. În legătură cu aceasta se precizează că, potrivit mărturiilor scripturistice, patristice, istorice şi arheologice, Biserica a practicat de la început şi până azi înhumarea (înmormântarea), datoria fiecărui slujitor fiind aceea de a-i lămuri şi determina pe credincioşi „să respecte tradiţia bimilenară a înhumării creştinilor”.

Întrucât o astfel de practică îşi face simţită prezenţa şi în ţara noastră, unii preoţi caterisiţi sau depuşi din treapta preoţiei, doritori de câştig şi în toată separare de Biserică, săvârşind slujba de prohodire a celor decedaţi chiar în incinta crematoriului, vom prezenta, pe scurt, câteva elemente cu privire la învăţătura de credinţă despre înhumare (înmormântare), aşa cum aceasta se regăseşte în Sfintele Scripturi, la Sfinţii Părinţi şi în tradiţia neamului nostru creştin ortodox român.

Pentru început, însă, considerăm că o succintă privire retrospectivă în trecutul religios al omenirii este de natură a clarifica unele aspecte referitoare la tema pe care o propunem spre tratare. Astfel, istoria religiilor, dar şi documentele ştiinţifice, istorice, etnografice, arheologice investigate de către cercetători menţionează că omenirea a arătat, încă din zorii ei, o grijă deosebită pentru trupurile celor decedaţi şi pentru înhumarea lor. Preotul profesor I. Popescu Mălăieşti a studiat îndeaproape această problemă şi a constatat că la popoarele primitive existau patru feluri de îngrijire a trupurilor celor morţi: expunerea la aer, soare; aruncarea în apă, arderea parţială sau totală şi îngroparea în pământ, în funcţie de gradul de cultură şi credinţa acestora. Dacă era practicată incinerarea vasul cu cenuşă era totuşi îngropat. Din raţiuni practice şi religioase însă, în timp, arderea cadavrelor a fost înlocuită cu îngroparea. Spre pildă, vechii iranieni, care se închinau focului, nu permiteau arderea trupurilor, ca nu cumva prin aceasta, focul să fie pângărit. Mezii şi perşii îşi îngropau la început morţii, apoi au introdus incinerarea. După o perioadă oarecare de timp au părăsit-o, pentru că „Avesta” o interzicea iar învăţătura religioasă a lui Zoroastru era împotriva arderii trupurilor (Pr. Ec. I. Popescu Mălăieşti, Ardem sau îngropăm morţii?, „România Mare”, Belvedere 12, Bucureşti, 1931, p.6-10).

Pentru ritualurile de înmormântare din perioada vedică regula generală era incinerarea cadavrelor, dar se obişnuia şi înmormântarea în pământ. În credinţa hinduistă se practica tot incinerarea, însă cenuşa rezultată era pusă într-o urnă care se îngropa câteva zile în pământ, apoi era scoasă şi aruncată într-un râu sau în alt loc socotit sfânt. Oamenii săraci nu-şi permiteau ritualul costisitor al arderii, aşa că îşi îngropau morţii. La fel se proceda în anumite regiuni ale Indiei, unde înhumarea morţilor era tradiţională. Englezii au interzis, în anul 1822, vechiul obicei al indienilor, numit sati, potrivit căruia soţia mortului trebuia arsă de vie la moartea soţului ei (Diac.prof. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor. Manual pentru Institutele teologice, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1975, p.206-207 şi 257). Arderea trupurilor celor decedaţi se practica doar de către canaaniţi, fenicieni şi cartaginezi, însă mai mult pentru a aduce jertfă zeilor, în timp ce la vechii egipteni şi la caldei incinerarea se obişnuia din vechime, unită, însă, cu îngroparea (I. Popescu Mălăieşti, p.13). În vremurile mai noi, egiptenii au renunţat la incinerare, neîngroparea fiind considerată o mare pedeapsă. Asirienii practicau tot înhumarea, dovada cea mai veridică în acest sens fiind numeroasele cimitire din sudul Caldeii de altădată (Ibidem, p.14).

Vechii greci îşi înmormântau morţii în morminte din piatră, boltite, incinerarea fiind întâlnită abia în perioada homerică, în timp de război, boli molipsitoare sau dacă cel decedat şi-a exprimat această dorinţă în timpul vieţii. Cunoscutul filosof Platon zicea că „sunt părtaşi de frumoasă cinste cei ce vor avea parte de înmormântare vrednică (Vasilescu, p.270-271; I. Popescu Mălăieşti, p.14-15).

Romanii practicau înhumarea, incinerarea fiind întâlnită doar în anumite cazuri. De exemplu, împăratul Octavianus Augustus (27 î.Hr.-14 d.Hr.) a fost ars pe un rug în formă de piramidă, ridicat pe „Câmpul lui Marte” (Vasilescu, p. 309). Vechii filosofi Cicero şi Seneca şi poetul Vergiliu menţionează că „îngroparea este o datorie umană” şi o „datorie sfântă”, iar istoricul Pliniu adevereşte că vechii romani practicau incinerarea morţilor numai în perioada războaielor (I.Popescu Mălăieşti, p.16-17).

Geto-dacii au practicat înhumarea cadavrelor până prin secolul al V-lea î.Hr., iar de atunci şi până în secolul I î.Hr. au adoptat incinerarea. La popoarele celtice, germanice şi baltice sunt întâlnite ambele obiceiuri, în timp ce slavii erau adepţii arderii trupurilor (Vasilescu, p.331, 340, 348, 355 şi 359).Din cele prezentate până acum, pe scurt, se poate observa că încă din preistoric a fost arătată o grijă deosebită faţă de îngroparea celor decedaţi. Astfel chiar dacă trupul celor morţi se ardea, era expus la soare pentru a se usca sau se arunca fiarelor sălbatice spre a fi sfâşiat, rămăşiţele pământeşti erau totuşi îngropate. Această atenţie deosebită faţă de trupul morţilor, arătată chiar şi de popoarele primitive, atestă existenţa unei credinţe în viaţa de dincolo de moarte (Vocabular de Teologie biblică, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti, 2001, p.324).

În perioada Vechiului Testament incinerarea era considerată ca o mare fărădelege, sau ca înăsprire a pedepsei cu moartea (Pr.prof.dr. Dumitru Abrudan, Diac.prof.dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, Ed. IMBOR, Bucureşti, 1994, p.143). Evreii îşi îngropau morţii în morminte amenajate în grădini şi în grote ori peşteri naturale. Cei bogaţi obişnuiau să ridice deasupra mormântului un monument funerar sau un mausoleu (Ibidem, p.143).

Obiceiul străvechi al înhumării îşi are originea în cuvintele adresate de Dumnezeu primului om, Adam: „În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3,19). Respectând acest lăsământ divin, patriarhul Avraam a cumpărat peştera Macpela de la fiii lui Het (hitiţi, n.n.) şi a îngropat-o acolo pe soţia sa Sarra (Facerea 23, 1-20). Din acel moment, Macpela, „care e în faţa lui Mamvri sau a Hebronului, în Canaan”, a devenit locul de veci al patriarhilor biblici şi al familiilor lor. Chiar şi Iosif, fiul lui Iacov, simţind că i se apropie sfârşitul, a spus conaţionalilor săi „să scoateţi oasele mele de aici”, adică din Egipt (Facerea 50, 25), spre a fi aşezate în gropniţa strămoşilor săi din Canaan (Iosua 24, 32).>br>
Cel mai important conducător, legiuitor şi profet al poporului biblic, Moise, „a fost îngropat în vale, în pământul Moabului, în faţa Bet-Peorului, dar nimeni nu ştie mormântul nici până în ziua de astăzi” (Deuteronomul 34, 6). Urmaşul său, Iosua, fiul lui Navi a fost „îngropat în ţinutul moştenirii sale la Timnat-Serah, care e în muntele Efraim…” (Iosua 24, 30), aşa cum s-a întâmplat, de altfel, cu alţi conducători regi, profeţi şi drepţi din perioada Vechiului Testament. Regele David, de pildă, „a răposat cu părinţii săi şi a fost înmormântat în cetatea sa” (III Regi 2, 10), iar fiul său Solomon a fost înmormântat „la un loc cu părinţii săi în cetatea lui David, tatăl său” (III Regi 11, 43).

Dacă aşa au stat lucrurile cu David şi Solomon, nu la fel s-a întâmplat, însă, cu primul rege Saul. În bătălia sa cu filistenii, pe muntele Ghilboa, Saul a murit, duşmanii lui l-au decapitat şi i-au spânzurat trupul pe zidul unei cetăţi. Conaţionalii săi au venit, au luat trupul regelui şi al fiilor săi şi le-au adus în Iabeş, unde le-au ars. „Iar oasele lor le-au luat şi le-au îngropat sub un stejar în Iabeş. Apoi au postit şapte zile” (I Regi 31, 7-13).

Incinerarea regelui Saul nu a fost făcută pentru că aşa ar fi fost rânduiala în perioada Vechiului Testament, ci pentru a evita batjocorirea trupurilor regelui şi fiilor săi de către duşmani. De altfel, supuşii l-au cinstit pe fostul rege îngropându-i osemintele, împreună cu ale fiilor săi, „sub un stejar în Iabeş” (31, 13).

Cartea necanonică Tobit are, de asemenea, câteva pasaje, cât se poate de clare, în care autorul se referă la înmormântare şi grija faţă de cei adormiţi. Spre exemplu, Tobit, sfătuieşte pe fiul său Tobie, să fie „darnic cu pâinea şi cu vinul la mormântul celor drepţi” (4, 17), „iar pe mine să mă îngropaţi după cuviinţă şi pe mama ta, alături de mine” (14, 10).

Cartea a II-a Macabei, tot necanonică, descrie un episod extrem de interesant despre purtarea de grijă arătată faţă de soldaţii omorâţi în războiul cu sirienii. Iată ce menţionează autorul: ”Iar a doua zi au venit cei care erau cu Iuda, precum a fost rânduit, ca să ridice trupurile celor omorâţi şi să le aşeze cu rudeniile în părinteştile morminte” (12, 39). Procedând astfel oamenii lui Iuda Macabeul au demonstrat că ştiu să-i cinstească pe cei căzuţi în lupta de apărare a ţării şi totodată că erau credincioşi. „Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi (12, 44).

Aşadar poporul ales a practicat, în toată istoria sa, îngroparea morţilor, incinerarea fiind întâlnită înainte de Hristos doar în cazuri speciale şi ca pedeapsă pentru cei care încălcau legile acelor vremuri. Asemenea măsuri aspre au fost luate cu Acan, care nu a respectat porunca lui Iosua şi pe care israeliţii l-au ucis cu pietre, apoi „l-au ars cu foc” (Iosua 7, 25) sau cu Tamara, nepoata lui Iacov. Aceasta din urmă a căzut în păcatul desfrânării şi a rămas însărcinată. Tatăl său, Iuda, a zis: „Scoateţi-o şi să fie arsă” (Facerea 38, 24), însă pedeapsa nu a fost pusă în aplicare.

Noul Testament desăvârşeşte învăţătura celui vechi cu privire la trup şi precizează că „unul este trupul oamenilor şi altul trupul dobitoacelor, altul este trupul păsărilor şi altul este trupul peştilor” (I Corinteni 15, 39). Sfântul apostol Pavel dezvoltă această învăţătură despre trup în mai multe epistole, pentru ca cititorii, majoritatea încreştinaţi de el, să înţeleagă că trupul oamenilor este „templu al lui Dumnezeu” şi în el locuieşte Duhul lui Dumnezeu. De aceea avertizează Apostolul Neamurilor, „de va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Corinteni 3, 16-17). În alte locuri, apostolul scrie că Duhul sfinţeşte trupul şi-l îndumnezeieşte prin harul sfintelor Taine, acest trup având menirea de a se arăta îmbrăcat în toată splendoarea slavei după învierea morţilor (Romani 8, 15-17; Galateni 4, 6-7; I Corinteni 15, 47-54; Tesaloniceni 4, 16-17; Filipeni 3,21). Conform acestei învăţături pauline, creştinul trebuie să slăvească pe Dumnezeu în trupul său, căci acest trup este menit slavei şi nemuririi (I Corinteni 6,13; Filipeni 3,21), va fi înviat şi spiritualizat (I Corinteni 15, 44) şi va fi preamărit ca şi trupul Domnului Hristos (I Corinteni 6,14) (Preot dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Ed. IMBOR, Bucureşti, 1984, p.495).

Credincioasă acestei învăţături cu privire la trup, Biserica a perpetuat datina vechi testamentară de înmormântare a celor decedaţi. Astfel, în sfintele Evanghelii sunt consemnate mai multe date din care reiese clar că practica înhumării celor adormiţi era generalizată. Mântuitorul Hristos învăţa că îngroparea este singurul mijloc de îngrijire a trupurilor, pentru că la judecata viitoare „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui” (Ioan 5,28). Prietenul său Lazăr a fost înmormântat într-un mormânt amenajat într-o peşteră „şi o piatră era aşezată pe ea” (Ioan 11,38), aşa cum era datina străveche, iar tânărul din Nain, înviat de Domnul, era dus spre locul de odihnă veşnică şi nu la incinerare (Luca 7, 11-15). Că trupul celor adormiţi nu este destinat distrugerii ci transfigurării reiese din relatarea cutremurătoare a evanghelistului Matei despre moartea Domnului pe Cruce. În acel moment crucial din istoria mântuirii neamului omenesc, „mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora” (Matei 27, 52-53). Domnul nostru Iisus Hristos a fost înmormântat conform obiceiurilor păstrate cu sfinţenie de poporul ales. Sfântul evanghelist Ioan relatează că cei apropiaţi „au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină şi în grădină un mormânt nou în care nu mai fusese nimeni îngropat […], acolo L-au pus pe Iisus …” (Ioan 19, 40-42).

Soţii Anania şi Safira, membri ai primei comunităţi creştine din Ierusalim, au fost pedepsiţi cu moartea pentru că au „minţit Duhului Sfânt şi au dosit” preţul ţarinii vândute, însă nu au fost incineraţi, ci îngropaţi (Faptele Apostolilor 5, 6 şi 10). Această practică tradiţională de înhumare creştinească a fost respectată pretutindeni în Biserica primară, cei adormiţi fiind înmormântaţi în cimitire, catacombe şi chiar în locuri ascunse, spre a fi feriţi de profanare. Biserica păstrează până astăzi mormântul Domnului nostru Iisus Hristos pe Golgota, al Maicii Domnului din grădina Ghetsimani şi mormintele atâtor sfinţi, mucenici, martiri, mărturisitori, cuvioşi şi cuvioase, peste multe dintre acestea ridicându-se în timp lăcaşuri de cult. Înhumarea morţilor este susţinută de Biserică pe baza învăţăturii Sfintei Scripturi în legătură cu sfârşitul lumii, când vor învia şi trupurile şi, împreună cu sufletele se vor prezenta la judecată, aşa după cum citim în Evanghelia de la Ioan: „Nu vă miraţi de aceasta; că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29) (Pr.prof.dr. Ene Brănişte, prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Ed. Diecezană, Caransebeş, 2001, p.242-243). Părinţii şi scriitorii bisericeşti, toţi înmormântaţi creştineşte şi nu incineraţi, au consemnat, în scrierile lor, nenumărate mărturii despre rânduiala creştinească a înmormântării trupului, considerând această practică o „datorie sfântă” (Sfântul Ioan Gură de Aur) şi o „dovadă a iubirii” faţă de cel adormit (Fericitul Augustin).

Interesant de observat este că practica necreştină a incinerării celor adormiţi se întâlneşte azi mai mult în Statele Unite ale Americii şi în unele ţări ale Europei Occidentale, influenţate de „tot felul de religii şi curente orientale asiatice” (Pr.dr. Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Ed.Trinitas, Iaşi, 2006, p.341). Autorul citat observă, pe bună dreptate, că „gândirea şi ideologia europeană s-au desprins din antropologia creştină şi au impus pregnant imaginea „omului autonom” ca un substitut al „omului creştin”, vizând autonomia atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de Biserică” (Ibidem, p. 402-403). Exponent al acestei „antropologii filosofice”, care încearcă să excludă pe Dumnezeu din viaţa omului şi a societăţii, omul modern şi mai ales „intelectualitatea antiteistă şi antieclesială” s-au folosit de instituţiile statului pentru a impune în societate prototipul omului autonom, liber de orice credinţă religioasă, împingând Biserica, ca instituţie, spre periferia vieţii publice şi private a popoarelor creştine (Ibidem). Astfel s-a format, încet, omul modern care nu se mai roagă, nu se mai raportează la eternitate, fiind prizonierul momentului; nu-l mai preocupă nici pe departe viaţa liturgică şi sacramentală a Bisericii, pentru că nu mai simte nevoia sfinţeniei. Acest „om nou” a „sacralizat” tehnologia şi ştiinţa în locul religiei, ignoră orice criterii morale şi devine sclavul nevoilor şi plăcerilor materiale (Ibidem, p.404-409). Înzestrat cu libertate deplină, care trebuie folosită spre înfăptuirea binelui, el este însă învăţat permanent să „gândească liber”, să se manifeste aşa cum crede de cuviinţă, să facă ceea ce doreşte cu trupul său, pentru că, nu-i aşa, se bucură de protecţia „drepturilor omului”, care sunt mai presus de orice norme religios-morale. El şi-a pierdut capacitatea de a înţelege că „omul fără Dumnezeu încetează a mai fi om” (N. Berdiaev, Sensul creaţiei, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 118) şi că societatea „supertehnologizată şi impersonală” în care trăim ne transformă „în obiecte, într-un sens medical, psihologic şi sociologic”, aşa cum sublinia teologul german Paul Tillich (Achimescu, p.410).

Pentru astfel de oameni reînvierea unor obiceiuri şi practici păgâne, potrivnice credinţei creştine, cum este aceea a incinerării trupurilor, a devenit ceva obişnuit. Motivele invocate în sprijinul „credinţei” lor ar fi că locurile din cimitire sunt tot mai puţine, înmormântarea tradiţională este prea costisitoare şi prin înhumarea trupurilor în pământ s-ar răspândi microbii etc.

Creştinii nu au acceptat şi nu pot accepta asemenea motive puerile, pentru că, prin ardere, trupul omului, „templu al Domnului Sfânt”, nu se mai bucură de respect, cinste şi dragoste din partea celor vii, nu mai este tratat cu recunoştinţă, şi preţuirea cuvenită unei făpturi create „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, ci este aruncat în foc asemenea unor necuvântătoare ori lucruri de care nu mai avem nevoie. Săracă făptură umană! Cât de repede se uită învăţătura creştină că noi credem într-o transfigurare a omului, iar aceasta nu atinge doar sufletul, ci şi trupul şi întregul cosmos. Aşa stând lucrurile, în creştinism sunt respectate cu sfinţenie ritualurile de înmormântare, iar cultul morţilor subliniază prestanţa de care se bucură cei adormiţi în Domnul şi dragostea cu care sunt pomeniţi de urmaşi la soroacele stabilite de Biserică.

Creştinii nu trebuie să adopte practici străine de credinţa lor bimilenară, cum ar fi aceea de a incinera trupurile celor adormiţi, ci trebuie să transmită din generaţie în generaţie rânduiala înhumării cu rugăciune şi cântare duhovnicească. Creştinul îngropat în pământ are la căpătâi crucea, semnul lui Hristos, al biruinţei Sale asupra morţii şi semn că cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos Domnul, având nădejdea că se va scula împreună cu El, la Învierea cea de obşte. Prin cenuşa vărsată din cădelniţă peste sicriu şi binecuvântarea preotului cu tămâie în semnul sfintei Cruci, cel mort se pune sub semnul lui Hristos, prin Înviere. Untdelemnul turnat peste sicriu şi peste trupul celui adormit înseamnă că acesta a luptat luptele cele sfinte, spre care a fost întărit tot cu untdelemn la botez şi s-a desăvârşit (Pr.prof.dr. Ene Branişte, Liturgica specială, Ed. IMBOR, Bucureşti, 1980, p.483).

Devotat cu trup şi suflet acestei creştineşti învăţături, regretatul mitropolit Bartolomeu al Clujului scria în testamentul său: „Doresc să fiu înmormântat în groapă de pământ reavăn, având deasupra piatră pe care mi-am pregătit-o din timp (Mitropolitul Bartolomeu, Corupţia spirituală. Texte social-teologice, colecţia Universitas, seria Theologia Socialis 13, Ed.Eikon, Cluj-Napoca, 2011, p.362). Poetul transilvan Ioan Alexandru, iubitor de Dumnezeu, Biserică şi Neam, misionar şi trăitor model al credinţei noastre strămoşeşti, transmite, prin poezia sa „Clopotarul”, dorinţa de a fi înmormântat în locurile natale, alături de dragii săi înaintaşi: „Acolo-n Transilvania în satul meu Voi fi purtat de alţii într-o seară Şi aşezat pe deal în ţintirim Adăugat la neamul de sub ţară”.

Poetul Imnelor Moldovei, Ţării Româneşti, Transilvaniei şi iubirii îşi exprimă, de asemenea, dorinţa de a fi înfăşurat în „pânză de cânepă”, iar preotul din sat să-l prohodească, „ca ţărâna-n pacea ei să mă primească” (Ioan Alexandru, Imne,Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu Buşulenga, Ed. Albatros, Bucureşti, 1977, p. 170-171). Din cuvântul înainte la volumul „Imne”, semnat de scriitoarea Zoe Dumitrescu Buşulenga, viitoarea monahie Benedicta, reţinem că pământul „e locul rădăcinilor şi al vieţii din adânc, el e sacra ţărână prin care merg turmele şi în care coboară morţii, matcă a satului strămoşesc” (p. 6).

Aşadar, trupul creştinului botezat în numele Preasfintei Treimi, uns cu untdelemn, sfinţit, pecetluit cu Sfântul şi Marele Mir şi împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, nu trebuie aruncat în flăcările crematoriului spre a fi transformat în cenuşă şi împrăştiat în cele patru zări, ca cenuşa eroilor martiri de la Timişoara, ci trebuie aşezat cu „credinţă, cu nădejde şi cu dragoste” în pământul din care a fost plămădit, aşa cum ne învaţă Ecclesiastul: „Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (12, 7).

Preot Ionel Popescu

        Adaugă comentariu


 
Categorii
Starea vremii
Statistici
Sunteti al vizitator