Calendar
Iul 2024
DLMaMiJVS
 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
Maxime
  • "Cei care au privilegiul de a şti, au datoria de a acţiona".
    (Albert Einstein)

  • "Tot ce-i trebuie răului ca să reuşească este ca oamenii buni să nu facă nimic".
    (Edmund Burke)

  • "Rugăciunile încep să fie ascultate atunci când vocea care le rosteşte a pierdut puterea de a răni".

  • "Viaţa nu se măsoară cu numărul de respiraţii pe care le aveţi, ci în momente care îţi taie răsuflarea".
    (Rainer Maria Rilke)

  • Ai răbdare cu toate cele nerezolvate din inima ta Şi încearcă să iubeşti înseşi întrebările ... Nu căuta răspunsurile, ce nu ţi-ar putea fi oferite acum, pentru că n-ai putea să le trăieşti [oricum]. Ideea este, să trăieşti totul. Trăieşte întrebările acum. Poate ulterior, într-o zi departe în viitor, treptat, fără chiar să-ţi dai seama, tu îţi vei trăi drumul către răspuns.

  

ZILELE NUMĂRATE ALE DOLARULUI, CA MONEDĂ CHEIE (2)

 

O analiză curajoasă dar documentată

Partea a doua.

3. Cheia de boltă a lumii globale unipolare: dolarul ex nihilo

Un bun punct de plecare pentru a înțelege momentul periculos în care am ajuns să-l trăim în evoluția relațiilor internaționale este bancul despre ce face românul când nu are bani. Așadar, ce face românul când nu are bani? Păi românul când nu are bani, vinde niște dolari și, gata, a făcut rost de bani! Simplu, nu? Acum, dacă e să ne uităm prin jur, la vecini și în lumea largă, realitatea ultimă este că așa fac cam toate popoarele lumii, în ultimă instanță, când nu au bani, vând dolari (eventual obținuți de la Fondul Monetar Internațional prin programele de“ajustare structurală”) și fac rost de bani.

Întrebarea fundamentală: ce fac americanii când nu au bani? Păi americanii, când nu au bani, tipăresc dolari, sau, și mai simplu, pun cât de multe zerouri vrea mușchii lor după o cifră oarecare pe suport digital și, gata, au făcut rost de oricât de mulți bani au nevoie. Simplu, nu?

Ei, nu-i chiar așa de simplu, dar în ultimă instanță despre asta e vorba. Regimul (mai corect, stăpânirea) sub care trăim în acest moment din istoria umanității este cel a dolarului emis fără nicio acoperire (fiduciar, e termenul de specialitate), în care, practic, nu există niciun fel de limite la emiterea de dolari pentru acoperirea cheltuielilor pe care le angajează statul american, inclusiv pentru realizarea unor imense cheltuieli militare care se traduc, printre altele, și în menținerea unei rețele de baze militare care acoperă practic toate continentele, cu excepția unui anumite porțiuni din Eurasia. Corolarul acestei situații este imensa datorie publică a SUA, care, de ani buni, se exprimă în cifre de nivelul trilioanelor de dolari, atingând un ordin de mărime situat dincolo de cifrele cu care poate opera mintea omenească în mod obișnuit.

Cine dorește să-și facă o imagine despre cum stă și cum evoluează situația cu datoria publică a SUA poate să consulte rapid site-ul http://www.usdebtclock.org sau să acceseze orice alte informații oficiale, de genul celor disponibile pe internet la www.imf.org sau www.bis.org . Din acest sistem al banului fără ancoră și acoperire reală, emis practică fără nicio limitare, decurg toate cele care se mișcă la nivel economic în lume, de la sistemul financiar global și până la rețeaua extrem de complexă de fluxuri de bunuri, servicii și persoane care a cuprins în firele sale cam toate comunitățile umane de fața globului pământesc.

Într-un anumit fel (și, evident, doar pentru unii) sistemul actual reprezintă întruchiparea și, în fapt, depășirea visului alchimiștilor, care vroiau să transforme metalele inferioare în aur. Mai mult decât realizarea transmutării plumbului în aur, sistemul actual le permite unora să obțină ex nihilo, din nimic, bani și absolut tot ce este de vânzare pe acest pământ, “marfă de aur și de argint.... și trupuri și suflete de oameni“. Spre deosebire de orice al regim din trecut și de orice altă stăpânire din istoria umanității, în sistemul actual pur și simplu nu mai este nevoie de o acoperire reală iar, în curând (în măsura în care se va generaliza banul virtual) nici măcar de un suport material (hârtie, plastic) pentru emiterea banilor sau, mai corect spus, a dolarilor-datorie către Federal Reserve System (instituția care joacă rolul de bancă de emisie în SUA). Dolarii pur și simplu se crează din nimic de către Federal System Reserve / Sistemul Federal American (nu intru în niciun fel de amănunte despre statutul acestui așezământ “american”) iar mai apoi, cine vrea bani în lume (și cine nu vrea?!) vinde ceva real pe dolari (de exemplu, Petromul sau Romtelecomul, vândute de statul român pe niște dolari, către alte state) și obține dolari sau orice monedă convertibilă, în ultimă instanță, în dolari. Nu doar românii, ci și ungurii și chinezii și rușii și argentinienii și angolezii și toate statele membre în FMI și al Băncii Reglementelor Internaționale joacă de voie ca de nevoie în acest sistem care, ca toate stăpânirile, pentru unii este mumă, iar pentru alții este ciumă.

Adevărul este că atunci când a început acest sistem (să zicem, convențional, odată cu înfrângerea Germaniei în cel de-al doilea război mondial, dar, de fapt, povestea e mult mai veche, începe cu o “revoluție glorioasă”, cu migrarea unor bancheri din niște țări de jos pe o insulă și cu înființarea unei bănci centrale cu rol crucial în finanțarea unor războaie tot mai mondiale și, în general, mereu victorioase) era vorba că vor fi alte reguli și că emisia de bani/dolari va fi acoperită de aur, după bunele practici ale stăpânirilor din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat la omenirii. Așa a și fost pentru o vreme, în perioada 1945-1971, în timpul așa-numitului sistem Bretton-Woods când dolarul a fost acoperit în aur la paritatea de 35 de dolari pentru o uncie de aur.

Ca mai toate stăpânirile din trecut, nici stăpânirea de după cel de-al doilea război mondial n-a rezistat tentației de a trăi pe datorie și pe spinarea altora (prin mecanisme mult mai subtile, ingineriile financiare din vremea noastră ne-având niciun fel de echivalent în trecutul umanității), așa că din deceniul al șaptelea al secolului trecut statul american a început să acumuleze deficite pe toate planurile, pe care, în ultimă instanță, le-a finanțat prin emiterea de dolari fără acoperire în aur, în răspăr cu înțelegerile internaționale stabilite la conferința de la Bretton Woods din 1944. Din data de 15 august 1971, de când președintele SUA de atunci, Richard Nixon, a anunțat anularea acoperirii dolarului în aur, nu mai există niciun fel de reguli, valoarea dolarului fiind determinată (pentru cine vrea să creadă că există Moș Gerilă și așa ceva) de “piața liberă”, de “cererea” de dolari (și cine nu are nevoie de dolari?!) și de oferta, fără absolut nicio limită, de această monedă pe care FED (o instituție privată!) o face urbi et orbi.

„Exorbitant privilegiu”, nu-i așa, vorba generalului de Gaulle, rostită cu puțin timp înainte de întâmplătoarele întâmplări ale anului 1968 din Franța și din lume, care s-au soldat, printre altele, cu pensionarea înainte de termen a generalului-președinte și cu ruinarea definitivă a încercării de a impune hegemonului regulile pe care acesta le impunea întregii lumi “libere” (la urma urmei, după cum bine remarca încă din antichitate un sofist într-o discuție cu împăratul Hadrian, orice silogism pălește în fața argumentelor celui care are la dispoziția sa 30 de legiuni, sau, în termenii vremurilor noastre, un arsenal zdravăn de rachete cu focoase nucleare și o rețea de baze militare la nivel global).

Ar fi necesar spațiul cel puțin al unei cărți pentru prezentarea mecanismelor principale ale alchimiei financiare pe baza care funcționează sistemul “dolarului ex nihilo” conturat de la începutul anilor 1970, așa că mă rezum doar la enunțarea unor date fundamentale ale problemei.

Primo, sistemul actual al creării dolarului din nimic, cu tot ce decurge din acest sistem, a fost funcțional, în ciuda aspectelor care frizează logica și bunul simț, datorită faptului că, începând din 1973 (când s-au întâmplat niște întâmplări foarte interesante, dintre care mă rezum să amintesc războiul de Yom-Kippur și decizia OPEC de creștere peste noapte a prețului petrolului, de la 3,01$ la 5,11$ barilul) dolarul a avut acoperire parțială nu în aur, ci în petrol. Într-o bună măsură, sistemul dolarului virtual (și al giganticului joc piramidal care a ajuns să fie sistemul financiar mondial) a rămas în picioare și a tot crescut pentru că cine a vrut să cumpere petrol a trebuit și trebuie în continuare să plătească în dolari. Și cine nu are nevoie de petrol (ca să nu mai vorbim și de alte materii prime...)? Haideți să vedem dacă v-ați putea închipui că lumea pe care o știm ar putea rezista o lună în absența unei furnizări sigure și constante de produse fabricate din petrol (combustil, plastic, etc.). Așadar, sistemul dolarului fiduciar (sau, mai concret, al dolarului-datorie fără limite către acționarii FED) este echivalent cu sistemul petrodolar, adică cu un sistem tehnologic, economic și militar în care tranzacțiile pentru sângele economiei globale (petrolul) sunt denominate în moneda statului american, (emisă de o instituție privată, dar asta e deja altă poveste).

În condițiile sistemului economic și tehnologic actual, esențialmente bazat pe motorul cu combustie internă, toate țările care au nevoie să importe petrol (marea majoritate a statelor lumii, în condițiile în care doar un număr limitat de state, printre care România a încetat să se numere de la începutul anilor 70, au rezerve suficiente de hidrocarburi pentru acoperirea consumului intern) trebuie să plătească pentru energie în dolari. Iar ca să plătească în dolari, au trebuit să-i cumpere, în ultimă instanță, de la cei care-i “fabrică” din nimic, folosind drept “colateral” datoria publică a SUA: privații de la Federal Reserve System (FED). Nu intru în amănunte suplimentare despre cum pot să facă rost de dolari cei care nu-i au, mă rezum să amintesc că există în lume o instituție care-ți “dă” dolari dacă ești stat cuminte și faci ce-ți spune nenea de la Washington: Fondul Monetar Internațional. Așadar, prin petrodolar și prin sistemul financiar internațional (atât la nivel instituțiilor publice internaționale, cât și al actorilor privați) pe piață a fost asigurată o cerere exponențială față de dolarii creați ex nihilo de către FED.

Secundo, dacă nenea de la FMI a avut grijă să pună la dispoziție celor ajunși la ananghie financiară dolari (evident, contra unor măsuri de “ajustare structurală, de exemplu, vânzarea Romtelecom în cazul României), alți nenea, tot de la Washington, dar de la Pentagon, au avut grijă să le bage mințile în cap celor care le-a trecut prin cap ideea, profund greșită, după socotelile stăpânitorilor veacului de acum, cum că petrolul se poate vinde și în altă monedă, nu doar în dolari. Indivizii prin capul cărora a trecut această idee greșită și l-au pierdut invariabil până acum, indiferent de ce ne spune “dreptul internațional” și Carta Națiunilor Unite despre “războaiele de agresiune” și despre “renunțarea la folosirea forței în relațiile dintre state”. Astfel, atât Saddam Hussein cât și Muammar Gaddafi au dispărut din scenă (într-un mod urât, orice s-ar spune) la puțin timp după ce inițiaseră niște măsuri cât de cât concrete pentru vânzarea de petrol în altă monedă decât dolarul. Evident, ecuația dispariției din scenă a respectivilor e mai complexă, nu intru în amănunte suplimentare, mă rezum să remarc doar că în timp ce atât Irakul cât și Libia sunt compromise ca state funcționale pentru mult timp de acum încolo în geopolitica petrolului și a Orientului Apropiat, pe plan internațional sistemul petrodolarului a continuat să funcționeze fără provocări serioase, cel puțin până în ultimul an de zile (2017).

Războaiele din Irak și Libia, cu toate consecințele pe care aceste agresiuni militare realizate în disprețul dreptului internațional l-au avut pe multiple planuri (inclusiv în ceea ce privește generarea enormului tsunami migraționist musulman, care a schimbat “for ever” dinamica demografică și starea ordinii publice din orașele Europei occidentale) își găsesc explicația primară atât la nivelul geopoliticii “colateralului” energetic al sistemului financiar actual cât și în relație directă cu planul pe termen lung de destructurare a oricărui stat care ar putea pune în pericol nu doar denominarea tranzacțiilor petroliere în dolar, dar și securitatea statului Israel.

Tertio, testul ultim al sistemului actual este reprezentat de supraviețuirea sistemului financiar global (adevăratul beneficiar al întregii șmecherii numite “globalizare”), adică, în termeni concreți, de capacitatea de “rostogolire” pe “culmi tot mai înalte” a nivelului datoriilor publice din principalele economii ale lumii și de amânare sine die a ajustării în cazul celor mari, care s-au obișnuit, vorba vine, să se lungească mai mult decât le este plapuma și să trăiască pe datorie (“datorie datorată cui“?, aiasta e o întrebare nu prea kosher, așa că nu insistăm asupra ei).

Mă rog, dacă ești mic și șmecheraș (cazul Greciei) sau mic și prost (cazul României, care și-a construit în anii 70 o infrastructură industrială prin utilizarea inclusiv a unor credite luate de la FMI/Banca Mondială, în anii 80 și-a înfometat populația ca să returneze creditele respective, iar în anii 90 și-a lichidat sau, în cel mai bun caz, “privatizat” către alte state infrastructura industrială strategică, cu larga asistență a instituțiilor financiare internaționale și europene), atunci este evident că trebuie să plătești la scadență toate datoriile. În cazul celor mai mari, din categoria Italiei sau Spaniei,“Caritas”-ul (în sensul minorei găinării financiare de la Cluj din anii 90) continuă, dacă nu din alte pricini, atunci pentru că toată lumea informată realizează că dacă Italia sau Spania intră la apă după modelul grecesc, asta s-ar putea să însemne ruinarea definitivă a proiectului monedei euro, evoluție care, printre altele, ar putea să aibă incalculabile consecințe geopolitice.

În cazul hegemonului se aplică, evident, alte reguli (sau, mai bine spus, nu se aplică). Cum spuneam mai devreme, americanii, când nu au bani, nu trebuie să se ducă cu căciula în mână nici la FMI, nici la alți creditori publici, ci se îndreaptă către o instituție privată, Sistemul Federal American, care, în contul datoriei asumate în mod democratic de către cetățenii liberi ai celei mai înaintate democrații liberale din lume, de zeci de ani își permite să tipărească dolari fără acoperire și să creeze datorie fără absolut nicio limită.

Sau există cumva vreo limită? Deocamdată, în ciuda tuturor sincopelor apărute pe parcurs în funcționarea sistemului financiar internațional (criza de lichidități generată de creșterea cu peste 400 % a prețului la petrol în anii 70, deci criză de balanță de plăți, care a dus la criza datoriilor, care criză a datoriilor a contribuit direct la căderea comunismului, etc., etc., etc.,) n-a existat nicio limită notabilă la crearea de dolari ex nihilo, iar sistemul nu doar că a funcționat, dar a devenit tot mai mare, mai complex și mai global.

În fapt, dacă nu ar fi tot mai complex și mai global, sistemul nu ar funcționa. Condiția fundamentală pentru existența și reproducerea acestui sistem este ca dolarii emiși de FED să circule în întreaga lume, iar această condiția este asigurată prin caracterul deschis, ”liberal”, al economiei americane și mondiale, prin denominarea în dolar a principalelelor tranzacții de pe piațele globale (în primul rând, a celor de pe piețele energetice) și, în ultimă instanță (sorry, dar trebuie să fim corecți și să o spunem și pe asta) prin utilizarea forței și amenințării cu forța la adresa tuturor celor care și-au permis să tulbure în mod semnificativ funcționarea sistemului.

Nu contestă nimeni că acest sistem a generat, prin utilizarea tehnologiilor moderne, o imensă cantitate de bunuri și servicii de care se bucură (deseori pe ”datorie”) un număr tot mai mare de oameni din întreaga lume. Problema fundamentală este dacă acest sistem (al creșterii pe datorie ”către nu-știu-cine”) poate fi sustenabil în continuare, în condițiile acumulării costurilor umane, financiare și ecologice pe care le presupune un sistem economic în care sectorul real al economiei (cel care generează bunurile și servicii utilizate în mod efectiv de oameni) este complet subjugat și practic jumulit de către sectorul financiar, tot mai “inovativ” și esențialmente speculativ (situația e cronică în SUA, unde PIB-ul generat de sectorul real este de câteva ori mai mic decât PIB-ul “realizat” / “raportat” de sectorul financiar al “capitalismului de cazino”).

Simplificând puțin, se poate spune că problema sustenabilității pe termen mediu și lung a sistemului (stăpânirii) actual(e) este strâns legată de gradul în care se realizează sau nu se realizează obiectivele geopolitice care au ajuns să fie cunoscute publicului larg prin așa-numita ”doctrină Wolfowitz” (da, da, e vorba de acel ”bancher de dezvoltare” ce umbla cu ciorapii rupți după ce a avut o cotribuție proprie la decizia de invadare a Irakului). Foarte pe scurt, ”doctrina Wolfowitz” afirmă că, după prăbușirea Uniunii Sovietice, Statele Unite trebuie să rămână singura mare supra-putere la nivel mondial, iar ca să rămână singura supra-putere, atunci trebuie să facă totul pentru a preveni apariția unui nou rival geopolitic în Eurasia.

Mergând cu raționamentul puțin dincolo de limitele a ceea ce s-a discutat în public în legătură cu ”doctrina Wolfowitz” sau cu ”războiul contra terorismului” din Afganistan (un stat minunat poziționat pentru “luptă împotriva terorismului“ pe termen nelimitat tocmai în centrul platoului eurasiatic), se poate concluziona că dacă nu există un rival serios pentru SUA în Eurasia, atunci va exista un singur centru de emisie de monedă în lume, cel construit în jurul Sistemului Federal American (în mod real, pentru că celelalte sub-centre de emisie, gen Uniunea Europeană cu al său ”euro”, sunt totalmente dependente din punct de vedere militar de centrul american bazat pe FED pentru a asigura funcționarea economiilor țărilor care reprezintă ”colaterul” real pentru emiterea de euro și supraviețuirea ”sistemului financiar european”). Iar dacă există un singur centru de emisie în lume, crizele financiare vor fi fie ”localizate” la marginea sistemului (după cum s-a ”întâmplat” cu criza datoriilor din anii 70-80 sau cu crizele financiare din Asia în anii 90), fie, în cazul în care apar probleme și la centru, gestionate și “rostogolite” prin ”quantitative easing” (injecții financiare ce dau naștere la noi datorii) și prin stimularea încrederii populației prin pilotarea în spațiul public a unor păcălici ventilatori de slogane încurajatoare (”yes, we can !”), așa cum s-a întâmplat cu ocazia crizei financiare din 2007-2008.

Din păcate pentru cei care au crezut că istoria s-a sfârșit în 1990 prin triumful “liberalismului global” și, indiferent dacă ne place sau nu, realitatea lumii în care ne este dat să trăim în Anno Domini 2018 este că, în ciuda războaielor din ultimele decenii (Kuweit-Irak, Afganistan, Libia, Ucraina, Siria, etc.), a extinderii NATO, a progresului ”integrării europene”, în Eurasia a început să se contureze un nou pol de putere prin colaborarea dintre Rusia și China și că există indicii că acest pol de putere se pregătește să devină un nou centru de emisie de monedă, alternativă la sistemul global bazat pe (petro)dolar (ceea ce nu va putea să fie niciodată moneda euro, căreia îi lipsește “acoperirea” în arme nucleare și în resurse naturale suficiente ca să garanteze funcționarea acceptabilă a “spațiului economic european” în condiții de criză economică sau militară semnificativă).

Dacă acesta se va întâmpla, atunci totul se va schimba în lume, iar la operațiunea de emitere de dolari fără acoperire (izvorul ultim al fluxurilor financiare din care este clădită ”globalizarea”) va deveni semnificativ mai dificilă iar șansele de ocurență a unei crize globale a dolarului și de prăbușire a sistemului financiar piramidal bazat pe dolarul ”ex nihilo” vor deveni relativ semnificative. Criza din 2008-2012 va fi joc de grupa mică la grădiniță pe lângă ce are șanse să se întâmple în momentul în care o parte semnificativă a capitalului din lume va prefera o altă monedă dolarului, iar rolul de ”împrumutător de ultimă instanță”, jucat de FED în sistemul financiar actual, ar putea fi preluat, fie și parțial, de un viitor centru de emisie din Eurasia, care ar avea în spate imensa forță economică a Chinei și arsenalul nuclear al Rusiei.

În anul ce s-a încheiat, 2017, China a lansat primele contracte ”futures” denominate în yuani și convertibile în aur ca parte a unei strategii pe termen lung prin care se urmărește creșterea rolului yuanului în tranzacțiile cu petrol pe plan internațional. Rusia, ajunsă cel mai important furnizor de petrol pentru economia chineză în plină expansiune, acceptă deja de ceva vreme ca plata pentru petrolul exportat în China să se facă în yuani. Începând cu 1 ianuarie 2018 s-a dat în folosință o nou conductă de petrol, prin care, practic, s-a dublat cantitatea de petrol rusesc exportată pe piața chineză (de la 15 la 30 de milioane de tone). Pentru anul 2019 este planificată finalizarea unui nou gazoduct, ”Puterea Sibiriei” (”Sila Siberi”), cu o lungime de 4,000 de km, care va contribui la integrarea celor doi giganți din Eurasia și la accentuarea unor tendințe existente pe piața energetică cu cea mai interesantă dinamică geopolitică, piața gazului.

        Adaugă comentariu


 
Categorii
Starea vremii
Statistici
Sunteti al vizitator