Calendar
Sep 2019
DLMaMiJVS
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
Maxime
  • "Cei care au privilegiul de a şti, au datoria de a acţiona".
    (Albert Einstein)

  • "Tot ce-i trebuie răului ca să reuşească este ca oamenii buni să nu facă nimic".
    (Edmund Burke)

  • "Rugăciunile încep să fie ascultate atunci când vocea care le rosteşte a pierdut puterea de a răni".

  • "Viaţa nu se măsoară cu numărul de respiraţii pe care le aveţi, ci în momente care îţi taie răsuflarea".
    (Rainer Maria Rilke)

  • Ai răbdare cu toate cele nerezolvate din inima ta Şi încearcă să iubeşti înseşi întrebările ... Nu căuta răspunsurile, ce nu ţi-ar putea fi oferite acum, pentru că n-ai putea să le trăieşti [oricum]. Ideea este, să trăieşti totul. Trăieşte întrebările acum. Poate ulterior, într-o zi departe în viitor, treptat, fără chiar să-ţi dai seama, tu îţi vei trăi drumul către răspuns.

  

DESPRE CAPITALISM, NUMAI DE BINE (I)

 

Capitalismul a devenit nu doar un artefact ce pare indispensabil, ci o religie laică globală compatibilă cu creştinismul, cu budismul, cu hinduismul şi cu islamismul. Dar cum poate fi explicat acest succes fără precedent istoric?

1. Între „mâna invizibilă” şi sclavagism După cum este cunoscut, capitalismul a redevenit acum trei decenii cel mai important numitor comun al lumii contemporane. Drept urmare, lumea de azi este sută la sută capitalistă, fie că este vorba de SUA, de sateliţii acesteia, de Brazilia, de Rusia, de India, de China, de Africa de Sud, de Arabia Saudită, de Uganda sau de Polinezia. În ceea ce priveşte Coreea de Nord şi Cuba, aceste ţări reprezintă excepţii care confirmă şi nu infirmă actuala extindere a capitalismului la nivel global.

În lumea contemporană, deci, capitalismul a devenit nu doar un artefact indispensabil, ci o religie laică globală compatibilă cu creştinismul, cu budismul, cu hinduismul şi cu islamismul. Dar cum poate fi explicat acest succes fără precedent istoric?

Dacă analizăm credinţele, normele de conduită şi aspiraţiile specifice capitalismului, putem observa că iluminismul (umanismul) reprezintă ideologia arhetipală a capitalismului. Adam Smith, unul dintre cei mai importanţi apologeţi ai capitalismului, definea capitalismul drept „un sistem al libertăţii naturale care s-a instaurat cu de la sine putere”

În realitate, însă, capitalismul „mâinii invizibile”, al „ordinii naturale”, al „liberei iniţiative”, al „non-intervenţiei statale” şi al „bunăstării universale” care a apărut „în mod natural” reprezintă pur şi simplu o fantasmagorie pusă în circulaţie de către Adam Smith prin bestsellerul său Avuţia Naţiunilor. Etatizarea monopolistă a manufacturilor şi a comerţului, înfiinţarea Băncii Angliei, comerţul cu sclavi, munca neplătită a sclavilor şi revoluţia industrială din secolul XVIII reprezintă principalii factori care au determinat apariţia capitalismului în imperiul colonial britanic şi nu în altă parte. Apoi, capitalismul de tip britanic s-a extins rapid în imperiul colonial francez, în cel olandez, în cel belgian şi în celelalte ţări din Occident. Aşa s-a scris atunci istoria capitalismului...

Însă, această istorie a fost şi este ocultată extrem de sistematic. Oare câţi britanici ştiu că strămoşii actualei clase politice britanice s-au îmbogăţit fără scrupule vânzând milioane de sclavi din Africa de Vest unor proprietari de sclavi din America de Nord, din America de Sud şi din Caraibe?

Nota bene, acest comerţ macabru a devenit un monopol britanic datorită clauzei Asiento prevăzută în Tratatul de la Utrecht (1713), un tratat impus francezilor şi spaniolilor, după ce aceştia fuseseră învinşi de britanici şi de olandezi într-un istovitor război care a durat 11 ani.

Cu toate acestea, presa şi manualele de istorie britanice ocultează cu abilitate faptul că în Marea Britanie a existat sclavagism din secolul XVI până în secolul XIX. În schimb, elevii britanici şi din multe alte ţări ştiu o mulţime de detalii despre „Revoluţia Victorioasă” din 1649, atunci când Oliver Cromvell a devenit preşedintele unei „republici” instaurând o dictatură militară de tip bonapartist, sau despre glorioasa „contra-revoluţie” din 1689, de fapt o banală lovitură de stat, când a fost detronat regele catolic Iacob al II-lea, cu ajutorul unui strămoş al lui Winston Churchill, şi a fost întronat regele protestant William al III-lea. Un rege care a contribuit decisiv la înfiinţarea Băncii Angliei, o bancă guvernamentală de emisiune cu capital privat (!), şi la adoptarea legii drepturilor civile (Bill of Rights), o lege care reprezintă biblia democraţiei britanice şi a capitalismului britanic.

Dar putem vorbi despre libertate, democraţie şi capitalism într-o ţară în care existau atunci, în mod legal, stăpâni de sclavi şi sclavi la fel ca în Imperiul Roman?

Desigur, rescrierea istoriei capitalismului în conformitate cu dogma liberală reprezintă un fenomen specific nu doar Marii Britanii, ci şi tuturor ţărilor occidentale unde au apărut şi s-au afirmat cele trei ideologii fundamentale derivate din iluminism: umanismul ortodox sau liberalismul şi dogma sa neoliberală, umanismul socialist şi dogma sa marxistă, respectiv umanismul evoluţionist (darwinist) şi secta sa nazistă.

Spre exemplu, George Washington, Thomas Jefferson şi James Madison, „Părinţii Fondatori” ai SUA, au fost stăpâni de sclavi şi au beneficiat de toate privilegiile de care beneficiau stăpânii de sclavi în secolul XVIII. Ei credeau că sclavia era un rău necesar şi nu au militat pentru abolirea sclaviei. Thomas Jefferson, cel care a proclamat „dreptul la căutarea fericirii”, a avut în proprietate 600 de sclavi şi de sclave, iar una dintre acestea, Sally Hemings, i-a dăruit şase copii. Dar foarte puţini americani sunt familiarizați cu aceste adevăruri incomode...

Însă, oricum am judeca lucrurile, acest episod „incorect politic” din istoria capitalismului american nu poate fi comparat cu „genocidul congolez” sau „genocidul uitat” din perioada 1885 – 1908.

În acei ani, miliţienii regelui Leopold al II-lea, un monarh care s-a născut în actuala capitală a UE, au mutilat, au schingiuit şi au ucis cu o cruzime de neimaginat aproximativ 15 milioane (!) de sclavi ai monarhului belgian (bărbaţi, femei şi copii), deoarece aceştia încercau să fugă de pe uriaşele plantaţiile de arbori de cauciuc deţinute de acesta, se răsculau şi incendiau pomii sau erau „leneşi”.

Dar aceste crime fără precedent nu au făcut obiectul unui dosar penal şi nu au fost comunicate opiniei publice, nici atunci şi nici ulterior. Iar regele Leopold al II-lea, care a fost, cu acte în regulă, unul din cei mai mari latifundiari şi unul dintre cei mai bogaţi oameni din istoria omenirii, este foarte apreciat de belgienii care locuiesc acum la Bruxelles.

De ce? Pentru că Leopold al II-lea nu a fost zgârcit şi şi-a cheltuit o mare parte din uriaşa sa avere pentru construirea unor minunate palate, edificii şi pavilioane expoziţionale în oraşul său natal. Pentru belgienii de azi, deci, informaţiile de pe internet despre crimele fostului lor suveran „sunt la fel ca şi unduirile apei care se ridică la suprafaţă, dar în adâncuri rămân noroiul, întunericul şi tăcerea”.

Mai ales tăcerea...

Apariţia capitalismului în Marea Britanie a fost precedată, deci, de o cruntă exploatare a zeci de milioane de sclavi. În opinia mea, acest fapt indubitabil nu ar trebui eludat din raţiuni ideologice. Pentru că falsificarea istoriei înseamnă de fapt să te îmbeţi cu apă rece sau să-ţi furi singur căciula. Munca neplătită a zeci de milioane de sclavi şi munca nefericiţilor „salariaţi” din manufacturile de acum patru secole, respectiv motoarele cu abur şi războaiele mecanice de ţesut achiziţionate prin „acumularea primitivă de capital” au reprezentat, deci, cei doi factori determinanţi ai apariţiei capitalismului în varianta sa arhaică.

2. De la Banca Angliei la Fed

Este absolut evident că punctul slab al acelui capitalism arhetipal îl constituia sistemul bancar, care nu avea suficiente resurse pentru creditarea investiţiilor, a producţiei şi a consumului de bunuri. De regulă, patronii de manufacturi din acea perioadă îşi finanţau din resurse proprii achiziţionarea utilajelor, a materiilor prime şi plata salariilor. Apoi ei îşi comercializau singuri sau prin intermediari produsele finite.

Este evident că în aceste manufacturi producţia putea fi reluată doar după încasarea creanţelor. La fel se întâmpla şi în cazul meşteşugarilor, al ţăranilor şi al negustorilor. Acest capitalism de tip intranzitiv nu era foarte diferit de modul în care se produceau bunurile în epoca precapitalistă. Era nevoie, deci, de un miracol care să determine o creştere explozivă a capacităţii de creditare a băncilor, astfel încât acestea să poată finanţa cheltuielile de investiţii şi de producţie, urmând ca patronii să ramburseze treptat aceste finanţări cu banii proveniţi din vânzarea producţiei. Iar acest miracol a devenit realitate după înfiinţarea Băncii Angliei.

Nota bene, atunci când a fost înfiinţată Banca Angliei (1694), guvernul britanic punea în circulaţie doar monede confecţionate din aur sau din alte metale preţioase. Aceşti bani cu valoare intrinsecă erau folosiţi de regulă pentru încasările şi plăţile curente şi erau puşi în circulaţie doar de către guvern. Pe de altă parte, băncile britanice din acea perioadă erau bănci private. Ele stocau aurul bancherilor şi al oamenilor bogaţi, stocuri pe care le plasau în economia reală sub formă de împrumuturi bancare. Din acest motiv, Adam Smith a comparat monedele din aur şi aurul din bănci cu o „roată” care se învârtea şi punea astfel în mişcare economia reală, economia bunurilor tangibile.

Să presupunem că un client care deţinea atunci un depozit bancar voia să-şi plătească obligaţiile faţă de anumiţi creditori. Aceasta implica transferul unor anumite cantităţi de aur din depozitul său bancar în băncile creditorilor săi. Pentru a elimina aceste fluxuri costisitoare şi inutile, bancherii englezi au început la un moment dat să emită note bancare sau bancnote în contul aurului depus în băncile lor. „Într-o lume nesigură este mult mai comod să călătoreşti cu un teanc de hârtii decât cu un sac cu aur. Iar cei care deţineau atunci bancnote cu acoperire în aur puteau cere restituirea aurului de la orice bancă sau puteau să cumpere mărfuri folosindu-şi bancnotele ca mijloc de plată în condiţii de mare siguranţă.”

Însă, aceste bancnote erau bancnote private şi nu bancnote emise de guvernul britanic. Iar faptul că deţinătorii acelor bancnote puteau să ceară restituirea aurului depus atât de la banca emitentă, cât şi de la orice altă bancă britanică implica riscuri enorme. Din cel puţin două motive. În primul rând, nimeni nu putea ştii cât de fezabile erau băncile care stocau aurul. „Cine putea verifica ce cantitate de aur deţineau bancherii? Cine putea verifica câţi creditori deţineau aur în bănci şi ce valoare însumau aceste depozite? Cine putea şti câţi debitori împrumutaseră aur şi cât aur mai aveau de rambursat?”

Pe de altă parte, nimeni nu putea verifica dacă toate bancnotele aflate în circulaţie puteau fi preschimbate în aur. Cu alte cuvinte, nimeni nu putea ştii dacă printre bancnotele aflate în circulaţie nu se aflau cumva, din cauza lăcomiei bancherilor, şi „bancnote fără acoperire”.

William Peterson, un bancher scoţian, a soluţionat în mod genial aceste probleme extrem de complicate. În ce mod? El a înţeles că neîncrederea oamenilor în fezabilitatea băncilor private şi a bancnotelor emise de către acestea putea fi contracarată doar prin înfiinţarea unei bănci cu statut special, care, pe de o parte, să deţină monopolul emiterii bancnotelor cu acoperire în aur pe teritoriul Imperiului Britanic şi, pe de altă parte, să reglementeze organizarea şi funcţionarea băncilor private britanice. Iar această bancă a fost denumită Banca Angliei.

Însă, genialitatea proiectului lui William Peterson nu constă doar în ideea creării unui monopol statal în ceea ce priveşte emisiunea monetară şi reglementarea politicilor monetare. Cea mai „revoluţionară” componentă a acestui proiect era ideea ca această superbancă, care a fost denumită Banca Angliei, să fie o bancă cu capital privat şi nu o bancă cu capital de stat. Banca Angliei urma să deţină, deci, monopolul emisiunii monetare, dar guvernul britanic nu putea impune acestei bănci decizii de politică monetară, deoarece nu putea numi manageri într-o companie financiară cu capital privat!

Oricât de paradoxal ne-ar părea proiectul lui William Peterson, el s-a dovedit a fi cel mai fiabil proiect economico-financiar din istoria ultimilor 324 de ani. Într-adevăr, dacă analizăm statutul actualei bănci de emisiune a SUA (Fed), care a fost votat de legislativul american în 1913, putem observa că el este identic cu cel pe care îl avea Banca Angliei în 1694: Fed deţine monopolul emisiunii monetare şi monopolul reglementării politicilor monetare în SUA, cu toate că Fed este o bancă cu capital integral privat! Mai mult, Fed nu este doar banca centrală a SUA, Fed a devenit - după abolirea sclaviei, după două tragice confalagraţii mondiale, după desfiinţarea convertibilităţii în aur a dolarului în 1971, după colapsul CAER şi după „tranziţia de la socialism la economia de piaţă” - singura bancă de emisiune la nivel global, iar dolarul american reprezintă cheia de boltă a actualului Sistem Monetar Internaţional (SMI).

Dar cum poate fi explicat fenomenalul succes al proiectului lui William Peterson? Înainte de orice, acest succes se datorează faptului că Peterson a substituit banii privaţi, banii emişi de băncile private, cu bani publici, bani emişi de o bancă ale cărei decizii erau obligatorii pentru bancheri, pentru clienţii băncilor şi pentru instituţiile statului. Pentru că într-un moment în care pe piaţa bancară exista multă dezordine şi multe riscuri, implicarea statului în contracararea acestor disfuncţii a fost percepută extrem de favorabil de către britanici.

Credinţa oamenilor că guvernele trebuie să contracareze dezordinea şi să impună ordinea, prin mijloace mai mult sau mai puţin ortodoxe, este o credinţă foarte veche şi foarte răspândită. În al doile rând, acest proiect a permis finanţarea unor uriaşe datorii acumulate de guvernul britanic datorită numeroaselor războaie în care a fost angrenat.

Cu alte cuvinte, Banca Angliei, o instituţe creată de 40 de „negustori”, a devenit creditorul de ultimă instanţă al guvernului britanic şi al monarhului William al III-lea. Ori, aceasta a însemnat o imensă oportunitate: prin intermediul companiilor coloniale deţinute de stat au fost cucerite şi spoliate imense teritorii, iar aurul din coloniile britanice a fost preluat de Banca Angliei. Iar dacă ai rezerve de aur, atunci poţi emite bancnote, cu mai multă sau mai puţină acoperire în aur. Şi astfel, Banca Angliei a devenit prima „maşină de tipărit bani” din istorie.

Datorită uriaşelor cantităţi de bancnote puse în circulaţie de Banca Angliei, Marea Britanie a devenit, la începutul secolului al XVIII-lea, prima putere a lumii. Marea Britanie şi-a impus timp de două secole această supremaţie pe care a cedat-o apoi SUA. Dar cum a fost posibil acest miracol? Există mulţi istorici care susţin că eficacitatea politicii interne şi externe a Marii Britanii din perioada secolelor XVIII - XX s-a datorat know-how-ului excepţionalilor săi bancheri.

Într-adevăr, guvernul britanic şi economia britanică au beneficiat atunci de resurse financiare imense Ori, dacă ai bani, poţi să faci orice. Şi atunci şi acum...

Dacă analizăm dinamica economiei britanice din ultimile decenii ale secolului XVII pe baza modelului:

PIB = C+I+ EN

unde PIB reprezintă produsul intern brut (profitul net al companiilor şi amortizarea capitalului fix, veniturile nete ale salariaților și ale intreprinzătorilor individuali plus veniturile guvernului), C – consumul final şi EN – exporturile nete (exporturi – importuri), putem constata că formidabila creştere economică din Marea Britanie a acelor ani a fost determinată de următorii factori: munca sclavilor şi importurile extrem de ieftine de materii prime din imensele colonii britanice, exporturile de cărbune, bumbac, produse metalurgice, produse de olărit, confecţii metalice şi nave, respectiv creşterea asimptotică cheltuielilor guvernamentale, a consumului şi a investiţiilor.

Şi pe măsură ce creşteau veniturile din muncă şi din capital, creştea şi capacitatea de autofinanţare (PIB – C) a economiei britanice. Altfel spus, această creştere a fost în mare măsură autoindusă, fiind determinată aproape exclusiv de creşterea capacităţii de autofinanţare.

Dar cât de sustenabil este un proces de creştere autoindus, un proces în care investiţiile şi exporturile pot fi finanţate doar cu bani reali, bani economisiţi de populaţie şi de companii? Evident, un asemenea proces ar putea dura la nesfârşit doar dacă suma creditelor din sistemul bancar ar fi riguros egală cu soldul depozitelor bancare ale populaţiei şi ale

Dar cum ar putea exista o asemenea minunăţie într-o lume reală? De exemplu, cum ar putea fi obligaţi oamenii să-şi depună la bancă banii economisiţi, mai ales dacă sunt de aur, în loc să-i ascundă sub saltea? Şi cum ar putea fi contracarat riscul inerent ca anumite proiecte de investiţii să se transforme în „găuri negre”? Aşa cum s-a întâmplat cu proiectul termocentralei de la Anina care a costat un miliard de dolari și n-a funcţionat nici măcar o singură zi...

Însă, bancherii care au înfiinţat Banca Angliei nu şi-au dorit nici bancnote perfecte şi nici o economie perfectă. Ei au avut un singur scop: să preia sine die controlul total asupra emisiunii de bancnote, a bazei monetare (numerarul în circulaţie plus banii din conturile curente) şi a masei monetare (baza monetară plus depozitele la termen şi activele financiare), nu doar în Marea Britanie, ci şi la nivel global. Şi după ce au obţinut acest control, ei au devenit cea mai importantă componentă a elitei britanice. De aceea, principiul fundamental al politicii externe britanice, după apariţia Băncii Angliei, a fost acela de a-şi apăra cu orice preţ statutul de superputere monetară.

După ce au preluat monopolul tipăririi pound sterling, managerii Băncii Angliei au obligat băncilor private să-şi constituie rezerve din aur şi metale preţioase la banca centrală, urmând ca pe baza acestor rezerve să poată pune în circulaţie, prin acordare de credite, aşa numita monedă scripturală. Acest algoritm privind crearea de monedă a generat stabilitate şi predictibilitate într-un sistem monetar în care bancnotele erau convertibile în aur.

Într-un asemenea sistem, atât banii proveniţi din rezervele monetare, cât şi banii împrumutaţi sub formă de credite erau bani convertibili în aur. Pe parcursul timpului, însă, acest algoritm a fost complet modificat. Acum, valoarea banilor puşi în circulaţie sub formă de credite este de câteva ori mai mare comparativ cu valoarea rezervelor bancare.

În sistemele monetare actuale, deci, raportul dintre rezervele monetare şi banii împrumutaţi este întotdeauna subunitar. Să presupunem că acest raport este de 1 la 6. În acest caz, 16,67% din banii împrumutaţi au acoperire în rezerve monetare, iar 83,33% din acești bani nu au acoperire în rezerve monetare. Exemplul anterior nu este ipotetic.

Dacă Fed cumpără pe open market un bond al guvernului Trump, Fed va credita contul bancar al Casei Albe de la o bancă oarecare cu o sumă egală cu valoarea bondului achiziţionat. În consecinţă, nivelul rezervei monetare deţinute de acea bancă la Fed va creşte exact cu valoarea activului guvernamental cumpărat de Fed. Şi ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că acea bancă poate să acorde credite cu o valoare de 6 ori mai mare decât cea a activului menţionat. Cu alte cuvinte, dacă Fed cumpără obligaţiuni guvernamentale americane în valoare de un miliard de dolari, atunci băncile comerciale americane implicate în această tranzacţie pot acorda credite în valoare de 6 miliarde de dolari.

Desigur, ceea ce fac acum bancherii care conduc Fed nu era posibil în Marea Britanie la începutul secolului XVIII. Cu toate acestea, uriaşele cantităţi de aur obţinute de britanici din exporturi şi din vânzarea a zeci de milioane de sclavi în propriile colonii, dar şi în coloniile franceze, spaniole, portugheze, olandeze şi belgiene, precum şi finanţarea prin emisiune monetară a uriaşelor datorii contractate de guvernul britanic la sfârşitul secolului XVII au contribuit în mod hotărâtor la transformarea Marii Britanii în Stăpâna Mărilor, iar lira sterlină a devenit moneda-cheie la nivel global. Această hegemonie a durat până la sfârşitul Primului Război Mondial. Iar după terminarea acestei tragice conflagraţii, a urmat o perioadă de mari convulsii politice, economice şi monetare, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial.

        Adaugă comentariu


 
Categorii
Starea vremii
Statistici
Sunteti al vizitator