DREPTATEA LUI NASTRATIN
De foarte multe ori, în proprii ochi, acțiunile noastre au o valoare disproporționată, față de valoarea lor reală. E bine să avem un simț al măsurii și o percepție corectă a realității.
Într-o vreme, Nastratin ajunsese cadiu. Avea îndatorirea să împartă dreptate celor păgubiţi, vătămaţi ori nedreptăţiţi în vreun fel, dar treaba nu era deloc uşoară. Zilnic i se înfăţişau fel de fel de oameni, de se mira şi el cât de mare era grădina lui Allah şi câţi oameni suciţi se află în ea.
Odată veniseră la el doi bărbaţi. Unul îl pâra pe celălalt cum că nu i-a plătit banii ce i se cuveneau pentru munca pe care a depus-o.
- Uite, cinstite cadiu, spunea reclamantul, omul acesta tăia lemne în pădure. Eu, văzând cum se trudeşte, m-am gândit să-i dau o mână de ajutor. De aceea, m-am aşezat pe un buştean şi, de câte ori lovea dânsul cu toporul în lemnele ce le avea de spart, eu trăgeam un strigăt de îndemn, un heei-rup! heei-rup! şi astfel îi uşuram munca. La sfârşit, când treaba s-a isprăvit, iar el a vândut lemnele, nu mi-a dat nicio para, ceea ce nu este drept.
- Dumneata, omule, ce zici? Sunt adevărate cele spuse de tovarăşul dumitale? îl întrebă Nastratin pe pârât.
- Adevărate, cadiule, adevărate, răspunse omul cu năduf.
- Atunci fă bine şi scoate din chimir banii pe care i-ai câştigat şi pune-i aici pe masă, îi porunci Nastratin.
Surprins şi indignat de aşa hotărâre, omul se supuse totuşi şi deşertă banii pe masă. Nastratin luă fiecare bănuţ în parte şi îl aruncă pe podea. După ce isprăvi cu toate paralele, se întoarse către pârâcios şi îl întrebă dacă a auzit sunetul banilor ce cădeau pe jos.
- Am auzit, cadiule, cum să nu aud, îi răspunse acesta.
- Ei, atunci înseamnă că ai încasat ceea ce ţi se cuvenea pentru heei-rup-urile ce le-ai strigat. Tu, omule, care ai muncit de-adevăratelea, ia-ţi banii înapoi căci ţi se cuvin de drept, şi mergeţi amândoi în pace. Allah să vă călăuzească paşii, le spuse Hogea, după care se îndreptă către alte procese.
sursa: Isprăvile lui Nastratin Hogea, text repovestit de Alice Poladian-Moagăr
vizitator