DESPRE BISERICĂ, ÎN PERIOADA COMUNISTĂ, ȘI-N TOATE VREMURILE

La vreme de sfârșit de an, sau mă rog, aproape de acest moment, mai cu seamă după ce ai avut șansa unei vieți cu multe încercări, dar și multe bucurii și împliniri – de pe palierul maturității înțelegerii, introspecțiile-și găsesc mai ușor sălașul în tine – simțim în noi, mai mult ca-n alte dăți, nevoia de a face bilanțuri, de a ne privi mai gospodărește lunile trecute din anul ce se apropie de capătul lui, la viața noastră, la ce-am adunat în an și-n ea, la rosturi, la Rost ...

Am deschis ochii, în casa unor gospodari din Banat. Satul nostru este aşezat la întâlnirea câmpiei cu dealul, având şi pădurea în plăcută apropiere. Chiar dacă anii aceia ai copilăriei mele, au fost grei pentru părinţii mei - anii '50 ai secolului XX - atunci am deprins a înţelege - încet, încet - rostul lucrurilor din familie, din relaţiile cu vecinii, cu neamurile, cu satul, cu lumea. Am băgat de seamă că întreaga comunitate a satului nostru, dar şi a satelor vecine - unde mergeam la neamuri sau la Rugă (Nedeie) - era clădită în jurul Bisericii, ce se afla şi la propriu, chiar în mijlocul satului, din oricare parte intrai în el. Am mai observat că din şi în orice direcţie mergeai, către deal sau pe câmpie, fiecare comunitate se făcea vazută privirii tale, prin biserica ce-şi înălţa turla, fiind cea mai de seamă şi mai înaltă construcţie a oricărei comunităţi.

Biserica, de generaţii, era axul comunităţii - geografic vorbind - fiind în acelaşi timp şi mult mai mult. Era legătura comunităţii cu Cerul! Biserica era cea care aduna şi definea comunitatea satului meu bănăţan. Toate momentele importante ale vieţii unui om - tot Ciclul Vieţii - toate erau sub pecetea Bisericii: Botezul, ce împlinea bucuria naşterii unui aşteptat copil, Cununia, ce pecetluia iubirea tinerilor uniţi întru Dumnezeu, spre premisa împlinirii rostului nostru ca oameni, dar şi Moartea, ce marca Trecerea, nu neantul. Biserica era locul în care oamenii - indiferent de atitudinea lor conjuncturală sau diurnă - nu se duceau oricum, nu-şi luau numai hainele cele mai bune, ci se străduiau să-şi schimbe şi Haina Sufletului!

Dar Biserica era încă şi mai mult de atât. Clopotul bisericii, nu chema numai oamenii la Sfânta Liturghie sau alte activităţi spirituale de moment sau ce urmau a fi, ci la moment de primejdie, avertiza comunitatea, fiind tras de fiecare dată într-un fel, specific evenimentului ce era făcut cunoscut comunităţii, după un cod ştiut de toţi. Dacă trăgea "de foc", toţi îşi lăsau activitatea ce-o aveau şi în afară de pompierii voluntari ai satului, ce-şi ştiau obligaţiile, conform exerciţiilor făcute la Remiza PCI - unde-şi aveau utilajele şi uneltele - toţi ceilalţi, cu găleţi, cu lopeţi şi alte unelte, mergeu fuga spre locul de unde se ridica fumul. îmi povestea Tata Moş, că "din bătrâni", dacă era ameninţată comunitatea de "norii vremurilor" - de "năvăliri" diverse - trăgeau clopotele bisericii pentru a se aduna comunitatea pentru apărare. Dacă se ridicau nori prevestitori de furtună mare şi "piatră", se trăgeau clopotele insistent spre împrăştierea norilor, toată lumea se ruga, acolo unde se grăbea spre adăpost, căindu-se de păcate şi nevrednicie, cerând îndurarea, păsuirea şi iertarea.

Universul satului, era imposibil a fi definit altfel decât prin legătura sa indestructibilă şi dăinuitoare cu Biserica, cu Credinţa. Bunul Simţ era o valoare importantă a comunităţii, ce rezida din aceeeaşi Credinţă. Din familie, zi de zi, de nenumărate ori, ni se spunea cum să ne comportăm în familie şi în afara familiei, cu ceilalţi, atrăgându-ni-se atenţia, înainte de a ieşi din curte: "Să dai bună dzăua", "să nu minţi", "să nu furi", "să nu jigneşti", "să nu te faci de ruşine", "să nu ne faci de ruşine", etc, etc. în spiritul Credinţei Creştine, comunitatea satului era grijulie cu moralitatea şi etica ei însăşi. Dacă, de exemplu, unul dintre copii nu saluta, sau făcea o altă prostie, adulţii care observau asta, spuneau părinţilor, nu pentru a pârâ, ci fiindcă le păsa de viaţa sănătoasă a comunităţii!

Încercând eu să înţeleg Istoria acestui Neam al nostru, am băgat de seamă că în Scara de Valori a sa, a Neamului, există trei repere, cele mai importante, care ne-au făcut să dăinuim, în pofida vârtejurilor multiplelor vicisitudini ale vremurilor - chiar despărţiţi fiind în provincii separate, secole la rând. Acestea sunt: Credinţa, Limba şi Respectul faţă de lupta şi jertfa înaintaşilor!

Pentru ca un grup social, mai mare sau mai mic, pornind de la familie şi până la un popor, să aibă coeziune şi fie puternic, condiţia de bază e: Să împărtăşească acelaşi set de valori!

Duşmanii acestui neam, pentru a-l suprima - în toate vremurile - au încercat diverse metode de supunere şi/sau asimilare. şi în vremurile mai apropiate de noi, s-a întâmplat la fel. în perioada comunistă, s-a încercat la fel, făcându-se presiuni puternice asupra oamenilor, pentru a-L scoate pe Dumnezeu din sufletele lor. Au fost distruse biserici, au fost prigoniţi închişi şi exterminaţi, credincioşi mireni, clerici şi ierarhi ai Bisericii - în casele lor, în beciurile Securităţii, în temniţele de la Aiud, Sighet, Gherla, Jilava, Piteşti, Râmnicul Sărat, Mislea, Periprava, în lagăre şi la Canal, împreună cu sutele de mii de români creştini, au fost închişi şi peste 2.000 de preoţi ortodocşi. Printre cei ce s-au prăpădit în chinuri şi jertfă, au fost şi 800 de preoţi ortodocşi, la care se adaugă şi numeroşi greco-catolici şi catolici.

În temniţele comuniste au fost repere strălucitoare ale spiritualităţii româneşti, precum preoţii: Arsenie Boca, Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, Ion Negruţiu, Nil Dorobanţu, Sofian Boghiu, Sandu Tudor, Antonie Plămădeală, Ilie Lăcătuşu, Mina Dobzeu, Constantin Voicescu, Gh. Calciu Dumitreasa, etc, etc, etc ...

În temniţele comuniste, nenumăraţi români au dat dimensiunea profunzimii Trăirii de Hristos: Filosoful Mircea Vulcănescu, la 48 de ani, s-a făcut aşternut pe cimentul îngheţat al celulei din Zarca Aiudului, pentru a-l salva de la moarte pe un mai tânăr român bolnav de tuberculoză, pe care l-a şi salvat, plătind el cu viaţa! Acolo, tânărul Valeriu Gafencu, cel supranumit Sfântul închisorilor, a cedat streptomicina vindecătoare - primită cu greu de la familia sa - celui care-l tot batjocorea - lui Wurbrandt - salvându-i viaţa, cu jertfa sa. Da, pe cel ce-l batjocorea. Asta înseamnă a-L trăi pe Hristos!

Dacă suntem oameni normali, având nealterată capacitatea de a discerne Binele de rău, putem noi s-o uităm pe Elisabeta Rizea, Viteaza de la Nucşoara, şi atâţia alţii? Ar fi drept?

Acolo, în temniţele comuniste, văzând profunda trăire creştină a românilor, chiar şi în acele condiţii de exterminare, omul de cultură evreu Nicolae Steinhardt, a hotărât să devină creştin ortodox. E cel ce va fi apoi, călugărul Nicolae de la Rohia!

În afara luptei cu arma în mână împotriva Antihristului comunist, din munţi - cea mai lungă, tenace şi plină de jertfe din Europa - cea mai mare parte a românilor, în conjuncturi diverse, zi de zi, s-au opus comunismului fără Dumnezeu.

Sugestivă e o întâmplare pe care v-o relatez mai jos:

Într-o zi, într-un sat din Sălaj, primarul comunist ce-l înlocuise de curând pe cel de dinaintea sa - era în vremea aceloraşi ani '50, ai secolului XX - pentru că acela nu s-a supus dispoziţiei de a convoca duminica întreaga comunitate, la "muncă voluntară" - se afla în faţa primăriei, cu mulţime de oameni, pe care-i convocase acolo, pentru a le comunica şi impune, tocmai acest lucru.

Oamenii erau şocaţi de această cerinţă, în totală neconformitate cu obişnuinţele de-o istorie, ale comunităţii, în zi de duminică. Aceasta era doar Ziua Domnului, dimineaţa toată comunitatea mergând la biserică, la Sfânta Liturghie!

Cei prezenţi, după momentele de început, când au rămas fără grai, au prins a discuta între ei, răscoliţi de ce li se spusese şi se încerca a li se impune. Printre ei, era şi preotul. Acesta, gândindu-se că rostul său în comunitate, la acea vreme de duminică, era oficierea Sfintei Liturghii, le-au spus oamenilor prezenţi, că el nu poate lăsa Slujba, pentru nicio altă activitate, cerută, de oricine!

Medicul, discutând cu un grup din săteni, le-a zis că nici el nu poate. El e de serviciu în slujba comuniţăţii permanent, trebuie să fie valid şi nu poate. Pentru a argumenta, i-a zis unui consătean: "Bade Ioane, ce se întâmplă dacă eu mă duc şi fac bătături la mâini? Vine după aia nevasta dumitale la mine, cu probleme, eu trebuie să-i bag degetu-n fund şi-o rănesc, n-am după aia necaz cu dumneata?" Apoi, ca o concluzie, a zis clar: "Eu nu pot să mă duc"!

În acest timp, în care fiecare căuta în sufletul său şi-n logica vieţii satului, motive şi argumente de refuz, de după un dâmb, pe drum, apare pălăria unui bătrân al satului, ce mergea în faţa carului, tras agale, de două vaci.

Ajungând în faţa bisericii, ce era nu departe de primărie, bătrânul, după datină, îşi scoate pălăria, se închină şi spune cele cuvenite, plecând apoi mai departe.

Când ajunge în dreptul primăriei, salută tot după datină, mulţimea adunată: "Mărit fie Iisus"! Tot după datină, oameni-i răspund toţi - mai puţin primarul: "în veci, amin"!

Acesta, strigă după bătrânul ce, domol, trecea de primărie: "Bade, stai un pic". Bătrânul opreşte carul şi aşteaptă să vadă ce doreşte primarul.

"Bade - zice primarul - eu sunt primarul"!
"Ştiu, am auzit" - răspunde bătrânul - "Ce doreşti"?
"Bade, te-am văzut, trecând prin faţa bisericii, că ţi-ai scos pălăria şi te-ai închinat. De ce n-ai făcut asta şi în faţa primăriei, că tot din cărămidă-i construită"?
Bătrânul îl întreabă: "Îs obligat să răspund"?
"Dară, că d-aia te-am oprit"!
Scărpinându-se sub pălărie, bătrânul cumpăneşte un pic şi-l întrebă: "Dumneta ai nevastă acasă"?
"Dară"! - răspunde primarul.
" Dumneta când te duci acasă îţi pupi nevasta"? - întreabă bătrânul.
"Dară" - răspunde primarul.
"Dumneta de ce-o pupi pe gură, sau pe ce-o pupi, de ce n-o pupi în cur, că tot din carne-i făcut"? - întrebă bătrânul, îmboldindu-şi vacile şi plecând cu carul mai departe ...

Pentru că rădăcinile Credinţei strămoşeşti erau adânc înfipte în oamenii educaţi creştineşte, trăitori din pruncie, împreună cu familiile lor, ai Credinţei, s-a încercat, sistematic, presiunea asupra copiilor, punându-se nenumărate piedici şi oprindu-i să participe la activităţile religioase. Elevi fiind, de Crăciun, de Paşti, de Rugă, eram chemaţi la şcoală, unde eram ţinuţi până târziu, la diferite activităţi obligatorii, unde prezenţa era verificată, trecută pe tabele ce erau înaintate activiştilor pcr. Moş Crăciun era interzis, fiind înlocuit cu moş gerilă, ce era sărbătorit de Anul Nou.

Prigoana comunistă atee, împotriva unui neam creştin, profund creştin, a făcut multe victime.

Sarcina păstrării acestui reper dăinuitor - Credinţa - a rămas în sarcina educaţiei "de acasă", a familiilor. Copii fiind, eu şi sora mea, nu ne culcam seara, fără ca, stând cuminţi în genunchi, să spune mai întâi Tatăl Nostru şi îngeraşul, măcar.

Cu timpul, fiind plecat la oraş, la şcoli, şi apoi cu alte activităţi, am observat că oamenii, pierzând destul de des bunul simţ al satului şi valorile sale fundamentale, în care definirea comunităţii era făcută prin legătura sa axială cu Dumnezeu, unde biserica era simbolul - şi material edificat - au început să construiască fel de fel de "turnuri babel" ce se doreau a depăşi în înălţime şi reprezentativitate Biserica, în viaţa lor...

Prins în vârtejul atâtor tentaţii şi presiuni, eu însumi - spre ruşinea mea - am început să cred că omul e de fapt un spirit liber, îngrădit numai de proria-i conştiinţă. Oarecum, aşa este, dar asta-i numai în dimensiunea sa orizontală; am pierdut din vedere partea verticală, legătura cu Dumnezeu. A fost nevoie să trăiesc eu însumi, dramatismul zilelor Revoluţiei la Timişoara, pentru a înţelege că am greşit.

Atunci, noi timişorenii, am trecut prin multe încercări, pentru care nici nu ştiam că, suntem pregătiţi. Am descoperit, pas cu pas, că în noi era de fapt, la fel ca la înaintaşii noştri, sădită şi Jertfa, izvorâtă din Spiritul Creştin şi Iubirea de Neam!

După arestările din seara şi noaptea de 16 decembrie 1989, după mulţii morţi din 17, în 18 decembrie, în faţa trupelor înarmate şi a blindatelor, tinerii au făcut un protest tăcut, cu lumânări aprinse, pe treptele Catedralei Mitropolitane din Timişoara.

Din nefericire, cei din faţa lor atunci, şi a noastră a tuturor - în general - erau prea îndoctrinaţi şi fără Dumnezeu - "omul nou" creat de societatea atee - şi, au tras ...

S-a tras şi au fost victime şi în 19 decembrie 1989, la Timişoara. în 20 Decembrie 1989, în tratativele avute de mine, cu fostul prim ministru Constantin Dăscălescu, la Comitetul Judeţean PCR Timiş, am obţinut practic primele îngenunchieri ale sistemului comunist, în România:
1. L-am obligat pe Dăscălescu să retragă armata de pe străzi în cazărmi;
2. L-am obligat să elibereze atunci, pe toţi cei 987 de arestaţi din zilele Revoluţiei;
3. Am cerut Demisia lui Ceauşescu şi a Guvernului, plus altele...
Tot atunci, la Operă, s-a declarat: Timişoara, primul oraş liber!
în 21 decembrie 1989, în faţa a peste o sută de mii de oameni, am spus că: "şi-a întors Dumnezeu faţa către noi!", înţelegând apoi că de fapt, Dumnezeu era tot timpul cu fata către noi, dar, din nefericire, abia atunci noi, stând în genunchi cu faţa către Catedrală, şi zicând cu convingere: "Există Dumnezeu!" şi spunând Tatăl Nostru, ne-am întors, conştient, cu faţa către Dumnezeu!

Starea de atunci, de la Timişoara, după ce o săptămână am fost izolaţi de ţară şi de lume, trăgându-se în noi, atmosfera aceea, e greu s-o înţeleagă cei ce n-au fost în stradă în Timişoara. Spiritul Timişoarei însemna Credinţă, încredere în Victorie, Hotărâre, Calm şi Frăţietate! Dacă nu mă credeţi, priviţi fotografiile făcute de sus, asupra mulţimii şi veţi vedea că: în zile de Revoluţie, mulţimea, disciplinat şi paşnic, dar hotărât, era înghesuită pe carosabil, trotuare şi alei, până la limita spaţiului verde, pe diferite trasee de afluire spre centrul Timişoarei şi în Piaţa Victoriei! Da, în zile de Revoluţie, era disciplină asumată conştient. Aceşti oameni puteau fi distruşi, dar nu puteau fi înfrânţi, având Credinţă în ei! Vă spun, în acele zile, la Timişoara, nici hoţii de buzunare n-au furat!

Gândiţi-vă ce potenţial de schimbare, a lor înşişi, în interiorul lor de oameni, aveau atunci timişorenii! Ce minuni poate produce Credinţa, în oamenii ce vor să meargă asumat, pe Cale! Păcat că acest uriaş potenţial de schimbare, n-a fost fructificat ...

Oricum, Credinţa sădită adânc în Poporul Român, de-o Istorie, i-a făcut pe oameni să dea bani, din puţinul lor, să se construiască biserici, unde să se roage, să-şi găsească echilibrul interior, într-o Europă şi o Lume tot mai îndepărtată de Dumnezeu, de firesc, deci.

Cei pe care de după războiul al doilea mondial, îi aşteptau românii să aducă Binele, n-aveau de unde-l aduce, dacă nu era în ei înşişi! Uitaţi-vă cum cele trei repere cele mai importante, de care spuneam mai sus, sunt atacate, de 26 de ani sistematic: CREDINŢA, LIMBA şi RESPECTUL pentru LUPTA şi JERTFA ÎNAINTAŞILOR!

Dacă pentru generaţiile mai mature, reperele naţionale din Istoria Neamului, Cultură, Tradiţii - de toate felurile - reprezintă repere clare şi perene - cam toţi înţelegem şi simţim acelaşi lucru - dacă se vorbeşte de Decebal, Mircea cel Bătrân, ştefan, Mihai Viteazu sau Brâncoveanu, de Brâncuşi, Enescu, Eminescu, Blaga, Tărtăria, Hamanghia, Sarmisegetuza, Putna, Voroneţ, Mioriţa, etc, tinerii sunt învăţaţi că n-am avut niciodată valori, că suntem o glumă a istoriei, de această media şi diverşi "oameni de cultură" trădători şi batjocoritori ...

Cei ce vor să distrugă Fiinţa acestui Neam, au făcut-o cu complicitatea vinovată a majorităţii celor ce au format şi formează clasa politică şi toate structurile de putere, atraşi în fel de fel de combinaţii "pentru o societate deschisă" sau mai "discrete". Se doreşte transformarea noastră dintr-un popor, într-o populaţie bezmetică şi speriată, răvăşită şi dispersată slugarnic pe tărâmuri străine de valorile noastre şi de Dumnezeu.

Ne sunt furate bogăţiile solului şi subsolului, secătuite şi otrăvite apele, se doreşte şi distrugerea valorilor noastre spirituale, ce sunt cenzurate şi puse sub lacătul legilor strâmbe, aduse şi impuse de sufletul schilodit al unor ploşniţe hidoase, plătite, "legal", culmea, de acest popor pe care vor să-l extermine!

Mass-media, controlată, infestează perfid sufletele tinerilor mai ales, prin programele ce propovăduiesc incultura, parvenirea, furtul, minciuna, crima şi satanismul, sistematic, direct sau insidios.

Ca popor cu profunde şi extinse rădăcini creştine, dincolo de netrebnicia noastră de fiecare zi - prea multă, a fiecăruia dintre noi - la momente de cumpănă, totuşi, găsim în noi şi-n Fiinţa Neamului, tăria depăşirii condiţiei.

Cele 93 la sută de procente, ale părinţilor ce au spus ferm şi fără dubii: VREM RELIGIE ÎN ŞCOLI, PENTRU COPIII NOŞTRI! - sunt unice în Europa şi în Lume, şi-i înebunesc pe propovăduitorii răului, făcându-i şi mai înverşunaţi în a face presiuni politice şi atacuri asupra tinerilor, dacă au văzut că n-au reuşit cu părinţii lor.

Românii pribegiţi prin Europa secularizată, atee şi, de multe ori propovăduitoare activă a mizeriei profund imorale şi a dezmăţului, acolo unde au ajuns, au dus cu ei Credinţa strămoşilor şi părinţilor lor. Românii săraci, au gasit de cuviinţă - într-un firesc de logică sănătoară a vieţii - să dea din puţinul lor câştig, să-şi construiască biserici, s-au când n-au putut, au închiriat, pe cele părăsite de englezi, belgieni, francezi, etc.

Acum, în bisericile lor, vin şi cei din "populaţia băştinaşă", descoperindu-L sau redescoperindu-L pe Dumnezeu, prin râvna românilor. Deşi sistematic sunt arătate faptele reprobabile ale unei minorităţi şi se doreşte a macula un întreg popor, românii, spre groaza antihriştilor, RECREŞTINEAZĂ EUROPA!

Se cuvine ca noi, aici în ţară, să ne înţelegem Rostul şi Menirea, trăind noi înşine şi crescându-ne copiii şi nepoţii în sănătoasa Tradiţie Creştină, dovedită de-o Istorie ca fiind Sănătoasă, pentru români, la fel ca şi pentru toţi cei ce-au avut înţelepciunea s-o urmeze şi s-o păstreze.

Ca incheiere, dorindu-vă să găsiţi Calea şi să aveţi tăria urmării ei, vă amintesc ce spunea Părintele Teofil Părăian, de la Sâmbăta - în conferinţele sale atât iubite şi aşteptate de tineri - citându-l pe părintele Arsenie Boca, zicea: "Dumnezeu, dacă nu-i pe primul loc, nu-I pe nici un loc!"

Cu iubire, credinţă şi nădejde,
Ioan Savu, Timişoara

Articolul a apărut în Revista de Istorie şi Comunicare CAIETELE REVOLUŢIEI nr 5-6 (60-61) a INSTITUTULUI REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989

        Adaugă comentariu