Calendar
Aug 2024
DLMaMiJVS
    1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
Maxime
  • "Cei care au privilegiul de a şti, au datoria de a acţiona".
    (Albert Einstein)

  • "Tot ce-i trebuie răului ca să reuşească este ca oamenii buni să nu facă nimic".
    (Edmund Burke)

  • "Rugăciunile încep să fie ascultate atunci când vocea care le rosteşte a pierdut puterea de a răni".

  • "Viaţa nu se măsoară cu numărul de respiraţii pe care le aveţi, ci în momente care îţi taie răsuflarea".
    (Rainer Maria Rilke)

  • Ai răbdare cu toate cele nerezolvate din inima ta Şi încearcă să iubeşti înseşi întrebările ... Nu căuta răspunsurile, ce nu ţi-ar putea fi oferite acum, pentru că n-ai putea să le trăieşti [oricum]. Ideea este, să trăieşti totul. Trăieşte întrebările acum. Poate ulterior, într-o zi departe în viitor, treptat, fără chiar să-ţi dai seama, tu îţi vei trăi drumul către răspuns.

  

Arhimandritul Paulin Lecca Monahul cu ţinută filocalică şi înţelept întru cele duho

 

La data de 15 noiembrie 1943 este judecat în faţa Curţii Marţiale, fiind condamnat la moarte şi confiscarea averii. Aşteptând punerea în aplicare a pedepsei, singura sa mângâiere este Biblia, adusă de părinţi şi rugăciunea. După nenumărate încercări, suferinţe şi lipsuri îndurate în închisoare, împreună cu alţi condamnaţi la moarte: dezertori, comunişti, sectanţi, este încarcerat la Timişoara, unde are parte de un tratament mai lejer. La 15 septembrie i s-a înmânat biletul de ieşire din penitenciar şi, după un scurt popas la fratele său, care era preot într-un sat din Vâlcea, revine la Frăsinei, „ca fiul risipitor”, fiind primit cu dragoste de „fraţii şi părinţii săi iubiţi, chiliuţa, pădurea, păsările …”

Gândul de a creiona profilul moral-duhovnicesc şi intelectual al arhimandritului Paulin Lecca, unul dintre cei mai căutaţi, ascultaţi, preţuiţi şi iubiţi duhovnici ai Bisericii noastre, mă stăpâneşte de multă vreme.

Cunoscându-l încă de la 1 octombrie 1970, când am deschis porţile din lemn masiv ale Seminarului teologic din Caransebeş, unde părintele Paulin ne-a fost duhovnic, profesor şi diriginte, am simţit că sunt dator faţă de dânsul cu această evocare, pe de o parte ca să împlinesc cuvântul sfântului Pavel, Apostolul Neamurilor, de a ne aduce „aminte de mai marii noştri” care ne-au învăţat cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 13, 7), iar pe de altă parte, spre a-l face cunoscut generaţiilor actuale de preoţi, monahi, elevi seminarişti şi studenţi teologi, care au mare nevoie de asemenea părinţi duhovniceşti, modele de credinţă, slujire şi viaţă morală exemplară.

Născut la 24 iulie 1914, în comuna Babele, judeţul Ismail (Basarabia), din părinţii Grigorie, învăţător, apoi preot în judeţul Bălţi şi Maria, Victor pe numele de botez, a studiat Teologia la Seminarul şi la Facultatea din Chişinău, unde l-a avut profesor pe Ioan G. Savin şi a obţinut licenţa în anul 1956. După absolvirea Teologiei vine la Bucureşti şi audiază cursurile renumiţilor profesori Gala Galaction şi Nichifor Crainic, acestuia din urmă fiindu-i discipol apropiat (Răzvan Codrescu, Cine a fost Paulin Lecca, în vol. Ce este moartea?, de arhimandrit Paulin Lecca, Ed. „Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2009, p.156), fiind hirotonit preot la 29 septembrie 1957 (cf. Actul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, nr.14.262/1957). În „dramatica vară a anului 1940” (Valeriu Cristea, Postfaţă la volumul De la moarte la viaţă, de Paulin Lecca, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p.290), tânărul Victor Lecca trece Prutul în România, din acest moment viaţa sa cunoscând o schimbare radicală.


Volumul de memorii al arhimandritului Paulin Lecca, De la moarte la viaţă, „o carte cum nu s-a mai scris în limba română, o carte unică despre oameni de toate naţionalităţile, buni şi răi, despre oameni răi care se transformă în oameni buni şi despre oameni răi care împietresc în răutatea lor”, cum o prezenta criticul literar Valeriu Cristea (Ibidem, p. 294), descrie perioada de ucenicie a fratelui Victor în mănăstirea Frăsinei, deprinderea sa cu ascultarea, rugăciunea, tăcerea, dar şi „frica de rutină, de mecanizare, de risipire şi de mândrie de care cu greu scapă cei ce cântă şi citesc la strană” (p. 91).

Aici dobândeşte darul lacrimilor şi conştientizează că este „o biată frunză pe valurile înfuriate ale lumii sau un călător ce rătăceşte prin pustiu năzuind spre Patria cerească” (p. 94).

După ce este făcut rasofor, se hotărăşte să plece misionar în Transnistria, deşi în sufletul său stăruia teama că, întorcându-se pe meleagurile natale, ar putea să cadă „din nou în mocirla din care abia ieşise” (p.105). În sufletul său are loc o luptă teribilă, „ca o erupţie de vulcan”, în urma căreia durerea „s-a revărsat prin lacrimi, vaiete şi suspine” (Ibidem). Paraclisul Maicii Domnului, la care participă în biserica mănăstirii Frăsinei îndepărtează pentru totdeauna „sfâşierile lăuntrice” ale rasoforului Victor, iar, la ieşirea din biserică, „o pace şi o linişte dumnezeiască” au coborât peste sufletul său (Ibidem, p. 106).

În toamna anului 1941 porneşte, aşadar, spre Chişinău, unde petrece mai multe săptămâni cu familia, aşteptând aprobarea autorităţilor bisericeşti pentru a pleca misionar în Transnistria. Primind aprobarea, porneşte imediat spre Tighina, pentru obţinerea vizei de trecere în Transnistria. În iarna grea a anului 1942 îşi începe misiunea de propovăduire a cuvântului Domnului şi de predare a religiei în şcoală. Experienţa trăită de rasoforul Victor Lecca în Transnistria şi în şcolile de la Odesa este terifiantă. Pe lângă problemele personale cu care se confruntă, lipsa hainelor, banilor, alimentelor, vede necazurile, nevoile şi sărăcia oamenilor şi neputinţa sa în faţa acestor neajunsuri, „singurii prieteni care mă înţelegeau, mă iubeau, mă încurajau şi mă îmbrăţişau cu toată dragostea, fără să râdă de rupturile şi de păduchii mei” fiind copiii pe care îi instruia, „aceşti îngeraşi pe care nu-i voi uita niciodată”, mărturiseşte părintele (Ibidem, p. 154).

Referindu-se la activitatea misionară şi didactică a rasoforului Victor Lecca, Valeriu Cristea afirma, pe bună dreptate, că „orele de religie ale fratelui de la Frăsinei se transformă într-o apostolică operă de evanghelizare. Misionarul are şi un remarcabil talent pedagogic, care îl fereşte să se facă de râs, până şi în mijlocul claselor mari, cele mai recalcitrante” (V. Cristea, p. 291).

Pe la sfârşitul lui octombrie 1943, autorităţile militare au emis un ordin de arestare pe numele lui Victor Lecca, întrucât refuza încorporarea în armată. În declaraţia făcută atunci, rasoforul Victor scria că refuză să facă „serviciul militar şi războiul întrucât, pe lângă ororile războiului, înseşi principiile militare sunt în flagrantă contradicţie cu principiile evanghelice şi legiferările sfintelor canoane” (De la moarte la viaţă, p. 206). „Eu pun mâna pe armă dar nu împuşc oamenii care sunt fraţii mei. Nu vreau să omor pe nimeni. E păcat să omori, iar nu să pui mâna pe armă” (Ibidem, p. 268). Arestat la 1 noiembrie, tânărul misionar se confruntă cu mizeriile unei închisori insalubre, cu trivialităţile unor oameni necredincioşi şi imorali. „Ceea ce mă cutremura până în străfundul sufletului – mărturiseşte el – erau mai ales înjurăturile la adresa lui Dumnezeu, la adresa lui Hristos” (Ibidem, p. 217).

La data de 15 noiembrie 1943 este judecat în faţa Curţii Marţiale, fiind condamnat la moarte şi confiscarea averii. Aşteptând punerea în aplicare a pedepsei, singura sa mângâiere este Biblia, adusă de părinţi şi rugăciunea. După nenumărate încercări, suferinţe şi lipsuri îndurate în închisoare, împreună cu alţi condamnaţi la moarte: dezertori, comunişti, sectanţi, este încarcerat la Timişoara, unde are parte de un tratament mai lejer. La 15 septembrie i s-a înmânat biletul de ieşire din penitenciar şi, după un scurt popas la fratele său, care era preot într-un sat din Vâlcea, revine la Frăsinei, „ca fiul risipitor”, fiind primit cu dragoste de „fraţii şi părinţii săi iubiţi, chiliuţa, pădurea, păsările …” (Ibidem, p. 288).

Pe lângă vieţuirea în mănăstirea Frăsinei, ieromonahul şi mai apoi arhimandritul Paulin Lecca, a făcut parte din obştea mănăstirilor Govora, Antim – Bucureşti, schitul Rarău şi Gologanu, iar în centrele eparhiale din Galaţi (1961-1968) şi Bucureşti a funcţionat ca exarh (Pavel Marcu, Istoricul Seminarului teologic liceal Episcop Ioan Popasu, Caransebeş, (1955-2008), teză de doctorat (mss.), Cluj-Napoca, 2012, p. 288).

Timp de patru ani, adică de la 1 octombrie 1968 şi până la 1 martie 1972 (Arhiva Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Timişoarei, în continuare AAORT, dos. C/51, partea II/1968, doc. Nr.5984/1968), Paulin Lecca a funcţionat ca preot duhovnic la Şcoala de cântăreţi bisericeşti şi Seminarul teologic din Caransebeş, calitate în care a predat seminariştilor Istoria biblică a Vechiului şi Noului Testament, Explicarea Evangheliei şi Apostolului, Noul Testament şi, temporar, Omiletica, Pastorala şi Catehetica.

Ca preot duhovnic, părintele Paulin Lecca a desfăşurat la seminarul din Caransebeş o lucrare duhovnicească cu efect pe termen lung în inima tinerilor săi învăţăcei veniţi din toate colţurile Banatului, din Hunedoara, Arad, Bihor, Sălaj şi Satu Mare.

Experienţa bogată dobândită la mănăstirea Frăsinei, în timpul activităţii misionare şi didactice din Transnistria şi Odesa, blândeţea, răbdarea şi dragostea de copii, tineri, de oameni în general, vorba dulce, faţa luminată mereu de un surâs cald, privirea cuceritoare şi iscoditoare şi mai ales ţinuta monahală impecabilă, au impresionat profund pe seminariştii acelor ani, care s-au ataşat de el cu toată sinceritatea, admiraţia, preţuirea şi afecţiunea lor curată, sentimente pe care le păstrează până astăzi toţi cei pe care i-am consultat în vederea alcătuirii acestui material.

Rugăciunea de dimineaţă şi de seară, obligatorie, se oficia pe holul de la etajul şcolii, unde era loc pentru cei aproximativ 300 de seminarişti, preotul spiritual Paulin Lecca fiind nelipsit şi de o punctualitate exemplară. În fiecare seară, Preacuvioşia Sa susţinea o scurtă meditaţie, ilustrată cu o istorioară din Pateric şi literatura patristică, tinerii seminarişti gustând din plin frumuseţea şi profunzimea cuvintelor şi învăţăturilor sale.

În anumite duminici din timpul anului şcolar i-a însoţit pe elevii din anul V în practica omiletică şi catehetică, aşa numita „misiune” organizată în parohiile din jurul Caransebeşului. Unele predici şi cateheze, rostite de elevi, le-a înregistrat şi le-a trimis Centrului eparhial, fiind prezentate chiar Consiliului Eparhial (cf. AAORT, Raportul nr.1289/3 martie 1971, dos. C51/1971, vol.I). Interesante şi importante sunt apoi constatările făcute de preotul duhovnic Paulin Lecca în urma acestor misiuni, cum ar fi aceea că în parohia Slatina Timiş la sfânta Liturghie au participat şi credincioşii romano-catolici (Ibidem, Raportul nr.1583/9 martie 1971, dos. nr. 51C/1971, vol.I).

Foarte bun cunoscător şi mai ales trăitor al Sfintei Scripturi şi învăţăturii Sfinţilor Părinţi, preotul spiritual Paulin Lecca a reuşit să capteze interesul seminariştilor pentru aprofundarea acestor opere inegalabile ale spiritualităţii noastre creştin-ortodoxe. „Metoda didactică a profesorului spiritual Paulin Lecca – mărturiseşte protopopul dr. Ioan Bude din Timişoara, fost elev la seminarul din Caransebeş, era povestirea. Era un neîntrecut narator …, alături de care, pentru întâia oară am pătruns cu emoţie în universul Bibliei”.

Părintele profesor dr. Nicolae Morar, şeful catedrei de Teologie a Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie din Timişoara, la rândul său elev al părintelui Paulin, precizează că „maieutica adoptată (de părintele, n.n.) a fost, eminamente, evanghelică. Povestirile biblice, din Vechiul şi Noul Testament, dublate de exegeze conjugate ale Sfinţilor Părinţi, aşezate în canonul pedagogiei moderne, au fost elemente de forţă ale artei sale, ale destoiniciei de a plăzmui caractere”. Un alt discipol al preotului spiritual Paulin Lecca, preotul profesor dr. Ioan Tulcan, decanul Facultăţii de Teologie din Arad, îşi aminteşte că acesta s-a remarcat în faţa tinerilor seminarişti de odinioară prin trei aspecte importante:

1. „deschiderea accesului spre înţelegerea duhovnicească a Sfintei Scripturi; 2. slujirea cu trăire pilduitoare a sfintelor slujbe şi îndeosebi a sfintei Liturghii, care îi prilejuia experienţe duhovniceşti răscolitoare, însoţite de lacrimi;
3. orientarea elevilor către cinematografie şi vizionarea, împreună cu ei, a unor filme considerate instructive şi analizarea acestora în ziua următoare la clasă. Cu acest prilej, reuşea să descopere în faţa tinerilor semnificaţiile duhovniceşti şi teologice nebănuite ale unor scene vizionate, aparent fără relevanţă”.

Elevii seminarişti l-au perceput apoi ca un om bun, nu numai în raport cu ceilalţi profesori, ci mai ales în relaţia lui directă cu fiecare elev în parte. Modul lui de a se adresa unor copii: „frăţia ta!” sau „frăţiile voastre!”, l-a apropiat pentru totdeauna de tinerii teologi, spune protopopul Ioan Bude.

O caracteristică ce l-a individualizat pe arhimandritul Paulin Lecca este aceea că „nu putea fi văzut vorbind de bunul Dumnezeu, fără să plângă. Era foarte sensibil, iar pentru el practic cuvintele aveau alt sens. El a ajuns la o curăţie, încât nu mai putea să considere pe nimeni păcătos. Dacă-i spuneai: „Părinte, acela este un ticălos, nu vrea să se îndrepte. Părinte, nu sta de vorbă cu el!”, răspunsul era: „Nu, nu se poate, trebuie să fie un om bun!”. În mintea lui lipsită de orice întunecime nu putea să încapă gândul că cineva ar fi păcătos…” (Drd. Stelian Gomboş, Părintele Arhimandrit Paulin Lecca (1914-1996)- monahul scriitor, trăitor şi cărturar, http://foaienaţională.ro).

Arhimandritul Paulin Lecca a fost, de asemenea, un slujitor şi un predicator cu „carte şi cu har”, cum scria Marin Preda, asemenea altor duhovnici de marcă ai secolului XX: Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, Serafim Popescu, Teofil Părăian, Sofian Boghiu ş.a.

Aşa cum s-a mai arătat, el impresiona mai ales prin lacrimile ce însoţeau momentul Prefacerii Sfintelor Daruri, când rostea cu tremur în glas: „Luaţi, mâncaţi…”, „Beţi dintru acesta toţi…”, „Ale Tale dintru ale Tale…” şi când predica de pe amvonul istoricei catedrale „Sfântul Gheorghe” din Caransebeş despre Patimile şi Jertfa Domnului nostru Iisus Hristos. Fost ucenic al părintelui duhovnicesc Ioan Kulighin, al mişcării spirituale şi duhovniceşti „Rugul aprins” de la mănăstirea Antim, din Bucureşti, arhimandritul Paulin Lecca a deprins multe din învăţăturile folositoare împlinirii şi cultivării rugăciunii inimii (Ibidem).

Pentru elevii care studiau la Caransebeş, între 1968-1972, „întâlnirea cu Părintele Lecca a fost tulburătoare. Aveam înainte chipul smereniei – se destăinuie preotul Nicolae Morar – dincolo de orice orgoliu disimulat. O imagine, pot afirma acum, filocalică.

Ca dascăl şi duhovnic, ne-a sporit cunoaşterea şi evlavia. A fost un avă al ideii şi trăirii, un spirit angajat, care a reuşit să aşeze conştiinţe dornice de aşezare – adolescentine (ca ale noastre, discipolii săi) şi mature (credincioşii de rând) – în albia existenţei fericite”. Biblioteca personală a părintelui Lecca a fost mereu la îndemâna seminariştilor.

Lui i se datorează, în mare parte, interesul tinerilor teologi pentru scrierile Sfinţilor Părinţi, pentru clasicii literaturii ruse şi universale. De la el am citit, pentru prima dată, „Paradisul pierdut” al lui John Milton, „Infernul” lui Dante, „Fraţii Karamazov” al lui Dostoievski, el ne-a călăuzit spre lecturarea operelor lui Gala Galaction, ne-a vorbit despre Vasile Voiculescu şi teologii ruşi din Occident.

Aceste trăsături duhovniceşti şi intelectuale ale preotului duhovnic Paulin Lecca, dragostea şi preţuirea de care se bucura în rândul seminariştilor (pe care îi scotea uneori seara la cinematograful din centru, între orele 22-24, dar şi în cartierul mărginaş al oraşului, Balta Sărată, deşi Regulamentul seminarului interzicea asemenea ieşiri) şi al credincioşilor din oraş şi împrejurimi, au deranjat pe mulţi şi mai ales pe reprezentanţii autorităţilor represive ale statului comunist ateu (Securitatea şi Departamentul Cultelor).

Era prea multă trăire, prea multă duhovnicie la seminar, prea legaţi erau elevii de acest monah cu ţinută filocalică şi prea mulţi credincioşi căutau sfatul său duhovnicesc şi rugăciunile sale. Aşadar, de aici şi până la a-l face pe duhovnicul seminarului colaborator al Securităţii nu a fost decât un pas.

Nicolae Cornean, un bătrân maliţios şi frustrat că nu a reuşit să-şi depăşească modesta condiţie de bibliotecar, a lăsat un „jurnal” în care arunca cu noroi în preotul Veniamin (sic!) Lecca, „om al securităţii, un isteric care propunea Omiletică şi ghiftuia copiii cu toate aberaţiile” (Valeriu Leu, Studii şi documente bănăţene (2), Ediţie postumă îngrijită de Carmen Albert, Ed. „Mirton”, Timişoara, 2011, p. 157).

Antipatia manifestată de N. Cornean faţă de Paulin Lecca pare a-şi avea rădăcina într-o sesizare pe care preotul duhovnic ar fi făcut-o la mitropolie în legătură cu el şi cu pedagogul Ştefan Crişan. De altfel, într-un raport confidenţial înaintat de preotul Ioan Teodorovici Centrului eparhial, la 17 noiembrie 1971, (neînregistrat) se arată că pedagogul amintit „manifestă duşmănie faţă de părintele Paulin Lecca şi nu colaborează cu el. Întrebat de ce are această atitudine, mi-a răspuns că nu are nimic cu părintele Lecca, dar acesta l-a reclamat la Mitropolie atât pe el cât şi pe dl. Nicolae Cornean, bibliotecarul seminarului, aducându-le acuze neîntemeiate” (AAORT, dosar nr.C/51, vol. I/1971). Referitor la modul de predare al preotului duhovnic Paulin Lecca găsim informaţii în procesele-verbale redactate la 22 ianuarie 1969 şi 24 februarie 1971 de către preotul Dumitru I. Găină, inspector general bisericesc la Patriarhia Română, cu prilejul inspecţiilor efectuate la Seminarul teologic din Caransebeş.

„Ora 12-13. Explicarea Apostolului, clasa a II-a, propunător ieromonah Lecca, spiritualul seminarului. Au fost ascultaţi doi elevi …; răspunsurile au fost destul de bune… Versetele sunt bine interpretate de cuviosul profesor, tânăr la catedră, dar înţelept întru cele duhovniceşti. Lecţia s-a încadrat în timp şi a fost foarte reuşită, elevii dovedind agerime în răspunsuri” (AAORT, dos. C/51, partea II/1968).

„Ora 11-12. Istoria Biblică a Vechiului Testament, clasa a II-A, propunător ierom. Paulin Lecca. „Au fost ascultaţi mai mulţi elevi… Răspunsurile au fost mulţumitoare. – Intervenţiile profesorului au fost bune şi au dus pe elevi la posibilitatea de a da răspunsurile aşteptate. Lecţia de zi: David… Expunerea a fost bună, cursivă şi la obiect. – La fixarea cunoştinţelor, elevii au povestit foarte frumos lecţia, care pe lângă faptul că a fost reuşită, s-a încadrat în timp” (Ibidem, dos. nr.C/51, vol I/1971). Unde sunt isteria şi aberaţiile?

La 1 martie 1972, preotul spiritual a trebuit să părăsească seminarul, însoţit până la gară, la orele nopţii, fără învoire, de elevii din clasele mai mari, lăsând în sufletul tinerilor teologi o tristeţe şi un gol fără de margini.

După plecarea din Caransebeş a revenit la Frăsinei, apoi a ajuns stareţ la mănăstirea Arnota, judeţul Vâlcea, ctitorită de domnitorul Matei Basarab, unde preotul Traian Micoroi de la Arad şi semnatarul acestor rânduri l-au vizitat în vara anului 1986. Acolo a trăit o vreme, „în deplină simplitate”, acest „om cald, care ştia să plângă cu cei ce plâng, ştia să râdă cu cei ce râd, ştia să sufere cu cei ce suferă” (Protos. Ambrozie, Schitul Darvari, Arhimandritul Paulin de la Mănăstirea Arnota (V), (1914-1998), în rev, „Epifania”, Alba-Iulia, iulie-august 1999, p. 14).

„Viaţa Părintelui Paulin – scrie în continuare autorul citat – este o viaţă de căutare, un model şi pentru cei care au avut privilegiul şi binecuvântarea de a-l fi cunoscut, dar şi pentru cei care nu l-au cunoscut, căci spre deosebire de mulţi părinţi duhovniceşti care i-au învăţat pe oameni fiind mari în Împărăţia lui Dumnezeu, Părintele Paulin a şi scris multe lucruri şi acestea sunt foarte concentrate, foarte adânci” (Ibidem).

Deşi nu a avut o viaţă liniştită, ci presărată adesea cu necazuri şi lipsuri, cu răutăţi şi duşmănii, arhimandritul Paulin Lecca a reuşit să dăruiască posterităţii câteva lucrări de certă valoare teologică, din păcate ajunse postum la cunoştinţa preoţilor şi credincioşilor. Prima dintre acestea, De la moarte la viaţă, citată mai sus, este un roman memorialistic – cu caracter testamentar – personajul Victor Moldovanu fiind autorul însuşi; Ce este moartea?, Ed. România Creştină, 1997, a fost numită un „catehism ortodox despre moarte, în care învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi este înfăţişată într-o manieră simplă şi sistematică” (Arhim. Ioasaf Popa, coperta 4 a volumului); Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Ed. Discipol, Bucureşti, 1998 (cel mai important studiu despre Dostoievski scris de un teolog român după faimosul curs „Dostoievski şi creştinismul rus” al lui Nichifor Crainic) a făcut şi obiectul unei conferinţe organizată de ASCOR Bucureşti; Rugăciunea vameşului, Ed. Christiana, Bucureşti, 1998; Cum să citim Biblia în învăţătura Sfinţilor Părinţi, Ed. Sophia, Bucureşti 1999 (apud Răzvan Codrescu, Cine a fost Paulin Lecca, în vol. Ce este moartea?, p. 156-158).

Arhimandritului Paulin Lecca îi aparţine şi voluminosul tratat teologic Adevăr şi Pace, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003, despre care autorul concluzionează: „Am urmărit în paginile de mai sus adevărul şi am aflat că singurul adevăr vrednic să fie cunoscut este Adevărul Întrupat; ne-am străduit în paginile de mai sus să statornicim pacea şi ne-am încredinţat că singura pace în care pot odihni inimile noastre este pacea lui Iisus.

Tot ce este în afară de acest Adevăr e minciună, e eroare, e rătăcire şi tot ce este în afară de această Pace e război, e tulburare, e răzvrătire” (p. 461)
,br/>. Preotul profesor dr. Constantin Coman apreciază că această lucrare a arhimandritului Paulin Lecca are o „valoare extraordinară, este un „tratat extins” foarte bine documentat, cu un „foarte riguros şi adânc discurs propriu” şi „o pledoarie pentru relevanţa universală a Adevărului Bisericii… În plus, Părintele Paulin Lecca se dovedeşte un neîntrecut scriitor, folosind o limbă românească fermecătoare” (Nota editurii, p. 5-6).

Activitatea cărturărească a părintelui Paulin Lecca este întregită şi de numeroasele articole publicate în diferite reviste bisericeşti, precum şi de traducerile făcute din limba rusă, şi anume: Igor Smolici, Din viaţa şi învăţătura stareţilor, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997; Serghei Bulgakov, Icoana şi cinstirea sfintelor icoane, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, lui datorându-i-se şi una dintre versiunile româneşti ale Pelerinului rus, Ed. Sophia, Bucureşti, 1998 (R. Codrescu, op. cit.)

Având probleme de sănătate şi fiind ostenit de greutăţile, lipsurile şi necazurile suferite, dar cu bucuria duhovnicească a lucrului împlinit, părintele profesor, duhovnic şi exarh Paulin Lecca şi-a înaintat demisia către Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nicolae, cu motivaţia că „fiind bolnăvicios şi înaintat în vârstă, nu-mi pot îndeplini toate îndatoririle privitoare la disciplina şi supravegherea elevilor. Totodată – scria el – Vă rog să-mi daţi binecuvântarea de a mă reîntoarce la mănăstirea mea de metanie (Frăsinei, n.n.) ori, dacă boala mea se va agrava, la Casa sanatorială de la mănăstirea Dealu (AAORT, dos. nr. /1971, actul nr.444-C/1972). Ultimii patru ani ai acestei vieţi pământeşti (1994-1998) i-a petrecut în armonia rugăciunilor şi cântărilor duhovniceşti la mănăstirea de călugăriţe Rogozu, Vrancea. Acolo s-a săvârşit din viaţă, la 30 ianuarie 1998, fiind înmormântat în cimitirul aşezământului monahal (Informaţii: monahia Serafima Pricop, stareţa mănăstirii Rogozu), nu departe de biserica în care a slujit.

Preot dr. IONEL POPESCU

        Adaugă comentariu


 
Categorii
Starea vremii
Statistici
Sunteti al vizitator